Sosită, joi seara, la ceasul la care îşi revizuieşti, cu complicitatea conştiinţei obosite, întâmplările zilei, vestea a sosit năucitoare. Îi ştiam suferinţele, pe care le oferea grijulie sub învelişul speranţei de tămăduire. Fiinţă de o rară delicateţe, cu o imperturbabilă vocaţie a studiului, dotată cu un spirit disociativ ce alerta deseori interlocutorii, era destinată unei cariere de anvergură. Mi-o amintesc elevă, la vernisajul unei expoziţii la Galeriile de artă din Craiova, când mi-a prezentat-o Marin Sorescu cu impulsul de a-i urmări evoluţia căreia ştiuse să-i detecteze aplecarea şi sârguinţa.
Prin ani, ne-a ţinut aproape devotamentul constant faţă de genialul ei unchi şi de opera monumentală a acestuia. Am reuşit, cu dificultăţi necompensate, întâia ediţie a Colocviului Internaţional Marin Sorescu, căruia i-a consacrat nebănuite energii.
M-a sunat vinerea trecută, întâi să-şi arate îngrijorarea faţă de propria-mi stare de sănătate, apoi să-mi spună că pleacă la Bucureşti să se opereze şi, apoi, să reluăm tentativa organizării viitoarei ediţii a „Zilelor Marin Sorescu”. Mi s-a părut ca de obicei în posesia acelei speranţe de care cei buni nu au motive să se îndoiască.
Inteligentă, cultivată, cu o admirabilă propensiune pentru teoretizări pline de sagacitate, îmi mărturisea că scria cu dificultăţile celor ce desfid stereotipiile. Cu siguranţă, morbul nevolnic îşi va fi rezervat şi el contribuţia netoată.
Ca dascăl, se bucura de preţuirea studenţilor cu lecţiile sale asumat colocviale şi, îndeosebi, cu incitarea frecventă la activarea şi cultivarea gândirii proprii. Mereu în miezul textului.
Acum, la ceasul despărţirii, nu-mi pot reprima durerea decât sub semnul disperării crude că ne părăseşte un intelectual de marcă. Şi, cu toată rezerva presupusă, anim gândul tonifiant că îl va întâlni, într-un dincolo mai liniştit, pe Marin Sorescu, căruia ar avea atâtea să-i împărtăşească.
DUMNEZEU S-O IA ÎN GRIJA LUI!
