Să nu ne amăgim: dincolo de sloganurile politicienilor şi de încercările unor întregi comunităţi menite a restitui cetăţenilor europeni marja unei siguranţe a vieţii cotidiene în faţa atentatelor islamiste nu diminuează starea de insecuritate indusă pe bătrânul continent într-o proporţie aproape fără precedent în istorie. Câţiva istorici şi gânditori evocau anii negri ai instaurării regimului hitlerist. Unul dintre aceştia, controversatul francez Bernard-Henri Lévy, cita, într-un articol apărut imediat după atentatele de la Paris, o premoniţie a marelui poet (unul dintre cei mai creştini pe care i-am citit în tinereţe) Paul Claudel regăsită în „Jurnalul” acestuia şi datată şa 21 mai 1935: „Discursul lui Hitler? Se crea în centrul Europei un fel de islamism…”. Profetică viziune. Căci, la acea vreme, nici în sânul islamismului real teroarea nu se instalase în forma unei dogmatici a crimei.
S-a instalat, pe nesimţite, în aproape toată Europa şi dincolo de ea un îngrozitor sentiment al neputinţei, care stă să crească pe o descumpănire cu gust morbid. Întrebarea cum a fost cu putinţă nu se mai conjugă, în aceste zile, la timpul trecut. O confirmă şi un Raport al Europolului dat publicităţii chiar acum în care date precise configurează, fără însă explicaţii raţionale, dimensiunea incredibilă a ameninţării islamist-radicale disipate chiar aici, în inima continentului.
Realitatea crudă indică prezenţa mai ales în zone periferice ale marilor oraşe din Franţa, din Olanda, Anglia, Portugalia, Germania şi Italia, încă din 1910 de când au început să fie monitorizate, a unor celule teroriste cu militanţi îndoctrinaţi ideologic şi antrenaţi militar al căror număr a crescut vertiginos. Un caz semnificativ e cel existent chiar în Franţa: de la 179 câţi fuseseră încarceraţi în 2010, numărul fanaticilor religioşi a ajuns, în patru ani, la aproape 400. Iar numărul lor e în continuă creştere. Îngrijorarea consistă, potrivit unor rapoarte ale serviciilor de informaţii, tocmai în faptul că, departe de a se ispăşi în condiţii de carceră, au ieşit de-acolo mult mai fanatici decât au intrat. Este şi explicaţia insolită pentru proliferarea lor şi, mai ales, pentru determinarea, oricât de absurdă, de a se înrola în grupuri ale morţii.
O altă cifră potenţează cazuistica acestei istorii urâte instalate de-acum chiar printre noi: până în 2014 au fost estimaţi între 3 mii şi 5 mii de foreing figheters, cum mai sunt numiţi „luptătorii străini, care au părăsit Europa pentru teatrul de război din Siria şi din Irak. Şi, atenţie, mulţi dintre aceştia au revenit în ţările de baştină, unii chiar în cele în care s-au născut, au crescut şi s-au educat, iar numărul lor e în creştere. Cazurile din aceste zile din Bruxelles şi din periferiile Parisului dau o mică măsură a unui fenomen de o amploare greu de imaginat. Şi de admis în logica convieţuirii „tradiţionale”, cea experimentată în lungile decenii de pace după coşmarul celui de-al doilea Război Mondial.
În Italia, abia după tragedia din Paris, într-o localitate din apropierea metropolei Milano, au fost în sfârşit arestate 9 persoane implicate într-un scandal pe care televiziunile din Peninsulă îl tratase, cu câteva luni în urmă, cu acelaşi otrăvit gust al senzaţionalului şi al goanei după audienţă. O tânără de nici douăzeci de ani se convertise la Islam şi fugise de-acasă, via Turcia, în Siria, de unde a continuat să-şi convertească familia şi cunoscuţii la cauza pe care nu ezita s-o altoiască pe mitul unicului scop al vieţii pe acest pământ. Şi chiar a şi reuşit: am văzut cu ceva timp în urmă pe propriul ei tată la o televiziune slăvindu-şi odrasla şi asigurând că deja se considera aproape pregătit pentru a o urma. La fel se întâmplase cu cealaltă fiică, mai mare, dar şi cu câteva persoane cunoscute din cercul de intimi. Se ştia încă de atunci că la mijloc se afla un jihadist radicale albanez naţionalizat în Italia, cu legături de sânge cu o altă familie albaneză din aceeaşi localitate.
Cum spuneam, abia sâmbătă, la o săptămână de la atentatele pariziene, autorităţile italiene au purces la reţinerea lor şi, spre gratuita surpriză a acestora, s-au descoperit în locuinţă, documente şi arme, adrese şi alte indicii care indicau chiar o parte din strategia teroristă a Statului Islamic. Şi astfel de cazuri nu sunt deloc izolate. Dimpotrivă. Într-o secvenţă amatorială, am urmărit ieri câteva secunde video ale unuia dintre atentatorii de la Paris păşind, pe un trotuar, cu un calm inofensiv şi cu o privire „paşnică”, împrumutată parcă din gestica unei super-vedete cinematografice. Câteva secunde în care se poate disimula destinul unor zeci, sute ori mii de nevinovaţi. Şi atunci cum să nu te laşi răpus într-un final de acel periculos, dar greu de evitat, sindrom al unei neputinţe în stare de cronicizare.
