Molenbeek, nu departe de Bruxelles!

0
103

Combaterea terorismului, prin respectarea statului de drept, nu este altceva decât un exerciţiu neliniştitor. Presa franceză, din ultimele zile, nu omite în comentariile sale, despre atentatele de vineri seară de la Paris şi St. Denis, care au făcut 129 de morţi şi peste 300 de răniţi, să arate cu degetul spre Molenbeek, una din cele 19 comune ale Bruxelles-ului, considerată placa turnantă a jihadismului european. Localitate industrială odinioară, sinistrată de criză, precumpănitor populată cu musulmani, loc de concentrare a unor imigranţi loviţi de şomaj şi de mizeria urbană, Molenbeekul este după toate evidenţele un centru de recrutare pentru islamul radical. Paradoxal, se află, nu departe, de sediul Comisiei Europene. Asasinatele din 13 noiembrie de la Paris şi St. Denis, nu sunt deloc străine de această fostă localitate muncitorească. De la Molenbeek în Franţa, via Siria, drumul e doar aparent lung şi în orice discuţie situaţia socială nu poate fi ocultată. Fractura generată de criza economică şi inegalităţile frapante facilitează recrutarea de ucigaşi de către Statul Islamic. Contagiunea, prozelitismul militanţilor fanatici, această maladie numită apoi integraţionalism, sunt factori autonomi ai contextului social actual. Discuţia este încurcată, fiindcă o descindere a poliţiei, zilele trecute, în anumite zone ale Molenbeekului, s-a soldat cu zero arestări. Cu toate acestea suspiciunea se reazemă în exemple concrete de nume de terorişti, care o vreme au fost legaţi de Molenbeek. Hassan el Haski, de origine marocană, membru Al-Qaida, a fost unul dintre autorii prezumaţi ai atentatelor de la Madrid din 11 marie 2004, soldate cu 192 victime; Mehdi Nemmouche, francez de origine algeriană, după un an în Siria, până la atentatele din 24 mai 2014, când a deschis focul la muzeul evreiesc din Bruxelles, atac soldat cu 4 morţi; Amedy Coulibaly, teroristul care a luat ostateci la Hyper Cacher la 8-9 ianuarie 2015 a primit arme de la un traficant din Molenbeek. S-au înregistrat 5 morţi; Sid Ahmed Ghlam, student algerian, asasinul prezumat al unui tânăr, a primit ordine de la Abdelhamid Aboud, originar din Molenbeek; Ajouel Chazzani, marocan de origine, s-a aflat în Thalis, Amsterdam-Paris, preparând un carnagiu, Operaţiunea a fost supervizată de Abdelhamid Aboud, la 23 august a.c., acum căutat de anti-terorismul francez. Şi exemplele pot continua. Toate comentariile din presa franceză, desemnând Belgia, ca bază a atentatelor pariziene, au picat rău: “Este un pic simplu pentru francezi să arunce responsabilitatea asupra Belgiei”, a subliniat un oficial al organului de control al serviciului de informaţii belgian, intervievat de RTBF. Media belgiană a evocat un derapaj al polemicii. Neîndoielnic toate acţiunile poliţiei belgiene sunt încadrate în textul de lege. Cu toate acestea, demantelarea reţelelor, reperarea jihadiştilor urmăriţi, este anevoioasă şi… benevolă. Mai mult, se spune că Molenbeekul a primit imami fanatici, fiind finanţaţi din afară, de monarhiile din Golf. Parisul mai reproşează Bruxelles-ului că poliţia belgiană cunoştea membrii atentatelor din capitala Franţei, dar nu a întreprins nimic, pe motivul că “nu constituiau o posibilă ameninţare”. Comitetul R, un organ de control care supraveghează serviciile, în numele Parlamentului şi Guvernului a deschis o anchetă. O dezbatere parlamentară a avut loc luni, 11 noiembrie, şi premierul Charles Michel, care a beneficiat de o atitudine consensuală a opoziţiei, a anunţat trecerea la nivelul 3 de alertă (pe o scară până la 4) şi mobilizarea suplimentară a 300 de militari pentru supravegherea gărilor, aeropoartelor şi clădirilor oficiale. Când termenii folosiţi de preşedintele Francois Hollande, în discursul din Parlamentul reunit în Congresul de la Versailles, erau categorici, atestând că  “Franţa este în război. Actele comise vineri seara la Paris şi lângă Stade de France, sunt acte de război. Fapte ale unei armate jihadiste cu care ne luptăm, pentru că Franţa este o ţară a libertăţii şi patria drepturilor omului“, iar premierul Manuel Valls avansează aceeaşi certitudine “da, suntem în război“, prea multe nu mai sunt de spus. Şi înainte de a lupta, pe alte teatre, din Orientul mijlociu, lucrurile ar trebui rezolvate, la modul cel mai clar cu putinţă, în spaţiul Uniunii Europene.