Dacian Cioloş, propunerea pentru funcţia de premier a preşedintelui Klaus Iohannis, deţine indiscutabil o expertiză de netăgăduit în politicile agricole, după ce a deţinut portofoliul de comisar european pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (2009-2014), considerat fiind de ex-preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso “cel mai competent candidat pe care l-am avut“. Nu e puţin lucru să faci parte dintr-un guvern european, şi să gestionezi 80% din bugetul UE. Cu studii de specialitate aprofundate la Ecole Nationale Superieure Agronomique (ENSAR) din Rennes (1995-1996) şi apoi la Ecole Nationale Superieure Agronomique (ENSAM) din Montpellier, stagii de practică în ferme ecologice, sub egida Federaţiei regionale a agricultorilor ecologici din Bretania, studiind administrării fermelor agricole familiale, principiile agriculturii durabile ş.a.m.d., Dacian Cioloş este dacă nu “tobă de carte”, atunci oricum un destoinic specialist într-un domeniu de activitate, care revigorat ar putea duce România cu potenţialul ei, în rândul ţărilor cu reale disponibilităţi de export. Nici un guvern după 1990 nu a avut în frunte o competenţă de un asemenea calibru în agricultură. Făcând o prioritate din punerea la punct a unor strategii imediate, în acest domeniu, pliind întreaga organizare existentă, mai degrabă “harababură” pe modelul francez, ceea ce nu e deloc simplu, Dacian Cioloş s-ar putea dovedi “omul care sfinţeşte locul”. Un impediment deloc insignifiant, dimpotrivă, există: sprijinul pe unitatea de suprafaţă, aşa-zisa “subvenţie”, de trei ori mai mic decât cel de care beneficiază fermieri francezi, germani sau italieni. Sunt multe de făcut în România şi un prim-ministru are destule griji, şi niciodată deplină linişte, când se vrea util ţării sale, dar ar fi păcat dacă expertiza lui Dacian Cioloş, de care este bănuit, ar rămâne nevalorificată. Şi poate, ceea ce puţini pun în balanţă, dincolo de toată pălăvrăgeala politică, ar putea deveni “asul de pe mânecă” al noului premier. Cu o şansă imensă la îndemână: aceea de a se face ascultat într-un domeniu în care rareori ideile valoroase au avut trecere. Şi cum să aibă, când miniştrii de resort erau în înşişi săraci cu duhul, dar aveau prostească susţinere politică. Ce rămâne, de pildă, după Daniel Constantin? Orice comentariu e de prisos. În cazul României, ne încredinţează doamna Alina Mungiu Pippidi, preşedintele SAR (Societatea Academică din România) “marea reformă cerută de stradă este schimbarea unui sistem de alocare a resurselor publice, care e vicios, cine are putere sau e relaţionat cu aceasta, primeşte o parte disproporţionată”. Să admitem, fără tragere de inemă acest deziderat, oricum discutabil. Opinând în schimb că “marea reformă”, nesolicitată de stradă, este aceea menită ca România să producă bunuri agro-alimentare, pe măsura disponibilităţilor sale, creând industrii în amonte şi aval şi concomitent locuri de muncă bine plătite, inclusiv pentru “tinerii frumoşi”, cum sunt denumiţi cei care au participat la proteste. Cu ieşitul în stradă stăm bine la antecedente: în 2012 şi 2013, mobilizarea a fost rezonabilă, ca şi cu mandatul pentru marile reforme. La punerea lor “în operă” ne-am blocat sistematic şi mare lucru n-a ieşit. Sau a ieşit ceea ce se vede. Clasa politică, oricât de greu ne-ar fi să recunoaştem, nu este nici mai brează nici mai rea, decât societatea pe care o reprezintă, iar democraţia nu se apără în stradă într-un stat de drept. Ci prin instituţiile sale. Cum ar fi să avem noroc cu Dacian Cioloş, rămâne chiar o interogaţie. Fiindcă, de ştiut, chiar ştie, mai mult decât alţii, perindaţi prin această demnitate.
