Politologul turc Ahmet Insel (autorul cărţii „Noua Turcie a lui Erdogan”- 2015), vicepreşedinte al Univeristăţii I Pantheon –Sorbonne, opinează că preşedintele turc se află într-o poziţie delicată, momentan, cu trei duşmani distincţi: Statul Islamic, regimul sirian şi kurzii independenţi. La debutul revoluţiei din Siria, Turcia a susţinut grupurile rebele jihadiste, care s-au înrolat apoi în Daech (acronimul pentru Statul Islamic). Ajutând grupuri jihadiste incontrolabile, a fost susţinut indirect Daech. Acuzaţii de toleranţă din partea poliţiei şi a admuinistraţiilor locale vizavi de militanţii Daech, rezidenţi sau nerezidenţi în Turcia, au fost formulate de opoziţie în repetate rânduri. De-a lungul anilor, Erdogan a fost un aliat al lui Bashar al-Assad. Între 2006-2007, politica de apropiere între cele două ţări, cu deschiderea frontierelor şi multiple schimburi economice a fost promiţătoare. Până la debutul Primăverii Arabe, când Erdogan a crezut că poate fi liderul Orientului Mijlociu, acesta urmând să preia exemplul islamismului politic din Turcia. A salutat preluarea puterii de Fraţii Musulmani în Egipt şi Tunisia. În faţa refuzului Damascului de a face reforme, Ankara a trecut de partea SUA, Marea Britanie şi Franţa. Când Parlamentul britanic şi apoi SUA au refuzat intervenţia militară în Siria (2013), Turcia şi Franţa s-au regăsit singure pe linia dură anti-Assad. Ulterior, axa sunnită a mai cooptat Arabia Saudită şi Qatarul. Ceea ce se poate spune este că Turcia a dorit o poziţie hegemonică la momentul Primăverii Arabe în Orientul Mijlociu, ceea ce presupunea o susţinere pentru Fraţii Musulmani, aceştia reticenţi, dacă nu ostili, faţă de Israel. Deci o altă problemă. Conducerea AKP este mai puţin islamistă ca Ennahda (Partidul Fraţilor Musulmani din Tunisia). Baza electorlaă AKP este radicală, în sensul că doreşte o reglementare a chestiunii kurde. Naţionalist fiind, dar mai puţin decât laicii naţionalişti de extremă dreapta sau stânga, Recep Tayyip Erdogan poate savura o victorie prea puţin scontată, graţie unei strategii inspirate: „eu sau haosul”. Populaţia kurdă (15-16%) este solidară cu kurzii sirieni, foşti kurzi turci exilaţi în valuri succesive în urma represiunilor. Ţară NATO, cu baze militare americane, Turcia are un rol imens în stăvilirea valurilor de imigranţi. Erdogan este îngrijorat la crearea zonei autonome reconoscută internaţional în Siria, care serveşte ca bază pentru PKK. Ieri, aviaţia turcă a bombardat bazele rebelilor kurzi din nordul Irakului şi sud-estul Turciei, provincia Hakkari. Deşi promisese că va suprima Twitterul, când în iarna lui 2013 îl compara cu un cuţit în mâna unui criminal, confruntat fiind cu un scandal de corupţie fără precedent, n-a rezistat plăcerii de a celebra triumful partidului său la alegerile legislative, felicitând AKP-ul pentru că va conduce singur ţara cu “fratele” său Ahmet Davutoglu, lider AKP şi premier. Deocamdată poate forma guvernul, monocolor, aşa cum şi-a dorit, dar stabilizarea ţării rămâne un deziderat, ameninţat de liniile de falie profunde (kurzi turci, aleviţi sunniţi, laici islamişti) care traversează societatea. În discuţie rămâne respectarea libertăţilor fundamentale, dar şi faptul că principalele instituţii ale statului sunt canibalizate de loialiştii regimului. Toate acestea rămân dificil de digerat în perspectiva reluării negocierilor de integrare în UE.
