Nefastul exerciţiu al mistificării

Când tocmai mă decisesem să ignor, fie şi din motive de igienă civică, apriga dezbatere publică în jurul legii 217, observ că îmi e tot mai greu să mă sustrag. Au grijăunii s-o întreţină cu o râvnă pe care n-o egalează decât un insidios gust al mistificării, pe cât de grosolane, în litera şi în spiritul ei, pe atât de periculoase. Fiindcă, într-o logică sucită dar invocată în numele unor idealuri de cea mai mare importanţă (ale înţelegerii şi ale convieţuirii, în bună pace, cu vorba lui Eminescu), se depăşeşte chiar şi hotarul bunului simţ, de vreme ce, în agresive luări de poziţie, se ajunge la demonizarea unor epoci ale istoriei noastre naţionale.

Pentru fanii actualelor prevederi, loviţi brusc de o patimă maladivă, legea nu e doar binevenită, ci imperioasă: e perfectă. Oricât de relativă s-a dovedit această nălucă, perfecţiunea adică, în viziunea celor mai luminate minţi ale umanităţii. Inutil şi avertismentul rabinului dintr-o butadă străveche că, dintre cei doi evrei veniţi să-i ceară părerea, dreptate nu avea niciunul dintre ei.

Faptul că în apărarea actualului (neinspirat, cel puţin!) act legislativ au sărit, ca la un semn, de prin toate tufişurile disipate prin geografia planetei, nişte reprezentanţi ai unei anumite etnii n-ar trebui nici să ne suprindă şi nici să ne arunce în eroarea (oroarea,accept!) de a recădea în capcane de care istoria n-a dus lipsă.

N-am nutrit nicicând, aşa cum am mai spus-o, vreun resentiment pentru alte etnii, neamuri, rase etc. Nici n-aveam cum, de vreme ce în micul sat în care am văzut lumina zilei nici măcar cele două familii de ţigani (termenul de romi nici nu era în uz) nu erau privite altcum decât ca membre ale aceleiaşi comunităţi. Unuia, pentru o presupusă ascedenţă turcească, i s-a spus, simplu şi fără vreo intenţie jignitoare, Turcu şi nimic n-a împiedicat comunitatea să-l înconjoare cu o generoasă atenţie pentru hatârul său de a descreţi frunţile în cele mai neaşteptate şi, uneori, dramatice situaţii.

Nu identific în puzderia de intervenţii din partea unor intelectuali situaţi, cu un exclusivism netemperat,nici măcar o vagă îngrijorare că ar putea greşi, că, în cutele Istoriei, ale oricăreia, se găsesc de toate, mai bune, mai rele, şi că, a resuscita, din cenuşă, cărbuni resentimentali, riscul unei noi vâlvătăi e cât se poate de acut.

M-a trezit din toropeala duminicală nemeritată un pro domo,pentru numita lege, sub semnătura unui intelectual de care ştiam, recunosc, puţine lucruri. Trăitor pe alte meleaguri, avocatul din oficiu n-are nici cea mai mică reţinere în a pune laolaltă, sub aceeaşi acuzatoare etichetă de fascism-nazism-legionarism, momente ale istoriei noastre naţionale, trimiţând la index mari personalităţi ale culturii româneşti.

Premisa de la care pleacă vizează o presupusă ocultare din manualele de şcoală a unor mari scriitori evrei. Chiar aşa, declaraţi… evrei. Oconfuzie, cred, dacă nu o eroare, cel puţin dacă ţinem seama de înseşi opiniile celor mai mulţi dintre ei care, în mod constant şi polemic, s-au declarat, înainte de toate, intelectuali români. Am în vedere cazul lui F. Aderca, citat şi el printre ceilalţi, care, la Paris prin 1914, scria pentru o revistă din ţară că înainte de orice el este scriitor român şi nimic altceva.

Dar să abandonăm această falsă pistă, fiindcă nici nu cred că ar exista nici cea mai mică suspiciune privind scoaterea acelor scriitori din vreo programă: de altfel, disputa pe această temă e veche şi n-are nicio legătură cu etnia vreunui scriitor, cum de altfel n-ar trebui să aibă nici cu poziţia lor „ideologică”.

Ceea ce mi se pare desoebit de grav este tonul incriminator asumat, fără vreo umbră de cumpătare şi de filtru relativist, la adresa unor perioade ale istoriei româneşti şi a unor personalităţi de vârf. Ni se sugerează, printr-o perversă inversiune de planuri, ipoteza scoaterii (din… muzică şi din… sculptură)a lui Enescu (dacă „vreun istoric ar descoperi o prezumtivă `origine israelită`), ori a lui Brâncuşi („pentru cine ştie ce imaginară `vină` etnică sau apartenenţă religioasă ·alogenă` (sic!).

În primul rând, ei, Enescu şi Brâncuşi, chiar au fost „scoşi” – desigur că nu din muzică şi nu din sculptură, fiindcă, până la urmă nici valoarea nu e legitimată de nişte manuale ori programe şcolare –printr-o oribilă conspiraţie a unor „ideologi” de conjunctură în tristul şi tragicul debut al acelui ticăloşit obsendat deceniu. Mulţi dintre ei, bag samă, cu totul accidental, etnici… evrei.

E o nesăbuinţă a respinge, ba chiar a minimaliza, personalităţi de o indiscutabilă valoare (Sebastian, Celan, Fondane, Tzara, ca să mă opresc doar la cei citaţi de preopinent (a se vedea întreg articolul aici  http://www.dw.com/ro/cui-prodest-obscurantismul-d%C3%A2mbovi%C5%A3ean/a-18628728), dar nu e oareegală cu aceea a uneiofensive, sub incidenţa respectivei legi, a unor personalităţi la fel de eminente şi de valoroase, precum Cioran, Eliade, Vulcănescu, Ţuţea, Vintilă Horia?

Şi fiindcă tot  vine vorba, numele celui de pe urmă, al lui Vintilă  Horia,  e strâns legat de meleagurile doljene. Născut la Segarcea, el a ales, ca şi Eliade, Cioran, Ionescu şi atâţia alţii, exilul după război, unde a continuat să scrie în limba maternă şi să susţină cu fervoare cultura românească. Anti-comunist prin destin şi prin vocaţie, Vintilă Horia abia ce-a fost recuperat în cadrul firesc al culturii noastre. Întrebarea  este ce ar urma în baza aplicării necondiţionate a prevederilor legii 217? Retragerea numelui său de pe soclul liceului segărcean, interzicerea operei şi, desigur, etichetarea, nu de legionar, ci, printr-o concomitanţă deja solicitată, de fascist, nazist, eventual franchist etc.

Dar nu exact asta i s-a aplicat vreme de cincizeci de ani? Şi atunci n-ar fi o revenire într-un punct al istoriei pe care tocmai l-am declarat, în numele unui alt timp şi al altor înţelegeri, o oroare a istoriei?

Reluând chiar titlul intervenţiei de referinţă, ne întrebăm şi noi: Cui prodest?