Viaţa e deseori hulpavă, ne încolţeşte din ungherele cotidianului, înstrăinându-ne de lucruri, evenimente, întâmplări survenite în propria-ne biografie şi aruncate, astfel, impardonabil, în pubela memoriei adormite. Ne dor despărţirile de cei dragi, de cei apropiaţi. Pe cele de cunoştinţele mai îndepărtate, accidente de parcurs (orribile dictu), le tratăm cu o vinovată superficialitate, în anostul bagaj al faptului divers. Şi, totuşi, exact când ne aşteptăm mai puţin, chipuri, gesturi, cuvinte ale cuiva cu care ne-am intersectat, fie şi sub semnul unei întâlniri pasagere, răsar iscoditoare din amintire şi ne răvăşesc.
Nu ştiu prin ce hazard, ieri seară mi s-a înfăţişat, mustrător, chipul unui poet şi cărturar, născut şi trăitor în spaţiul românesc al Voivodinei, acolo de unde a trudit, cu un har nepereche şi cu osârdia unui cultivator al limbii materne cum rar se găsesc în istoria mai veche şi, din păcate, mai nouă a românismului. Petre Cârdu poetul, că de el e vorba, s-a născut în 1952, într-un sat, Sâmianaş, nu departe de Vârşeţ unde avea să se stabilească şi să-l transforme într-un reper de creativitate şi de spiritualitate românească. S-a stins din viaţă cu patru ani în urmă, la vârsta deplinei maturităţi. Vestea mi-a survenit mult prea târziu şi poate că aşa se explică lipsa unei reacţii adecvate şi, înainte de toate, pe măsura sentimentelor de prietenie care ne-au legat.
Luând aminte la spusele lui Tata Freud, mă întreb dacă intempestivitatea cu care mi-a scuturat memoria nu e cumva unul din acele acte de refulare, din care nu lipseşte o senzaţie de culpă. Câtă este în cazul de faţă, vinovăţia s-ar încadra, cred, sub semnul nenorocului – eminescian şi cioranian deopotrivă -, sau, mai direct spus, al acelei resemnate constatări din psihologia noastră insinuant mioritică a lui „n-a fost să fie”.
Îl descoperisem, pe la mijlocul anilor `80, ca poet, în paginile publicaţiei „Lumina” din Novi Sad, care mai ajungea, accidental, prin redacţia revistei „Ramuri”. Apoi, în vara anului 1988, a fost oaspetele aceleiaşi reviste şi al Craiovei, împreună cu doi confraţi scriitori din Novi Sad, ambii sârbi. Se înfiripa atunci, în acea vreme de interogaţii şi de mulaţii politice încă latente, un protocol de colaborare scriitoricească Craiova-Novi-Sad, pe ruta Vârşeţ, din iniţiativa lui Marin Sorescu. Peste câteva luni, aveau să meargă în Iugoslavia toţi colegii mei rămurişti, eu fiind sărit, sub dictatul, amăgitor, că urma să mă duc cu altă ocazie, împreună cu Marin Sorescu. Am ştiut că nu va fi aşa, totuşi am depus documentele ca pur exerciţiu şi, prin septembrie 1989, am fost înştiinţat că mi se refuzase „ieşirea” chiar de pe la un… cabinet doi. Greu de crezut atunci, dar cine ştie.
Cert e că îmi amintesc şi acum de cele câteva zile pe care le-am petrecut în Craiova, la Bechet şi, o zi, la Tismana, împreună cu Petru Cârdu şi amicii săi sârbi. Zile toride de vară ce se ivesc, neobişnuit de proaspete, din memorie. La Bechet, spre exemplu, undeva la o fermă pustie în câmp, unde ne-a delectat un mic taraf de lăutari până noaptea târziu. Apoi, în sala „I.D. Sîrbu” a Naţionalului (marele scriitor şi memorialist supravieţuia încă apartamentul său de la „Lumea Copiilor!), plină de elevi şi de studenţi veniţi să asculte creaţii ale oaspeţilor şi să dialogheze cu ei: M-am trezit, neaşteptat, în situaţia de a-l substitui pe Petru ca traducător improvizat cu limba sârbă deprinsă – aproximativ – de la televiziunile din ţara vecină. Petru întârzia, prins într-o poveste personală tocmai la Craiova.
Ultimele noastre contacte s-au consumat în ambianţa primei ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie pe care tot revista „Ramuri” îl încropise în 1990 şi la care Petru Cârdu a fost un invitat de onoare. Atunci a trebuit să-l prezint publicului cu un discurs ad hoc care l-a emoţionat, cum avea să-mi mărturisească seara, la mine acasă, unde îl adusesem pentru a-şi ostoi o neaşteptate indisponibilitate de sănătate.
Aşa îl păstrez în amintire: tandru şi natural în cultul unei prietenii fraterne, creditor infailibil al poeziei şi al valorile culturale româneşti, pe care le decanta cu un admirabil simţ al echităţii cu cele sârbeşti şi internaţionale, pe care le-a pus la dispoziţia cititorilor doritori cu un har care nu l-a părăsit până în ultimele clipe ale existenţei sale pământene. Petru Cârdu rămâne un mare poet şi un mare român transfrontalier.
