Norvegia părea, până deunezi, un model aproape inimitabil. Invidiat, dar greu de reprodus. Identificase admirabilul dozaj între confortul modern şi tihna tradiţională. Metoda de a fi europeană, fără să vorbească tot timpul de Europa. Reuşise să facă să se discute mult despre Norvegia, fără să alunece în prostie fudulă sau în xenofobie. Comportamentul cetăţeanului norvegian părea dictat, în mare măsură, de instinctul social, de cuviinţa patriarhală, decât de legislaţia curentă. Dar nu cumva ne-am amăgit? Evenimentul tragic de la Oslo este un semnal de alarmă, un simptom al crizei în care se afundă şi nordul, atât de jinduit, nu doar sistemul de guvernare occidental şi civilizaţia occidentală. Se discută mult acum de personalitatea malefică a extremistului norvegian Anders Behring Breivik, 32 de ani, autorul masacrului de vineri, soldat cu moartea a 76 de persoane, potrivit unui bilanţ încă provizoriu. Directoarea serviciului de securitate al poliţiei (PST) din Norvegia, Jeanne Kristiansen, îl consideră „un lup singuratic”, care a „reuşit să scape de toate radarele”. Din punctul său de vedere aşa stau lucrurile. Numai că există şi alte păreri, despre nordul Europei, unde, de la o vreme, escaladează partidele de extremă-dreapta. În Norvegia, Partidul Progresului a obţinut 22,9% din sufragii la alegerile legislative din 2009, devenind prima forţă a opoziţiei. În Danemarca, Partidul Poporului, cu 13,8%, este al treilea partid reprezentat în parlament. Partidul Democraţilor suedezi a colectat 5,7% din voturi la alegerile legislative din 2010. În Finlanda, Partidul Adevăraţilor finlandezi a realizat 19,1% în alegerile din aprilie, un scor de patru ori mai bun decât în 2007. Aceste partide sunt forţe politice majore, care nu se definesc de extremă-dreaptă, ci populiste. Ele reprezintă, însă, dreapta extremă în ţările scandinave. Participă la jocul democratic, dar nu-şi ascund tentaţia recurgerii la violenţă. Refuză transgresarea regulilor, frustrând militanţii extrem de radicali. Partidul Progresului din Norvegia are elemente neo-naziste. Precum Anders Behring Breivik. Jihadul său face perfectă simetrie cu islamismul radical. Xenofob şi ostil multiculturalismului, nu se mai recunoştea în îndelungata cultură umanistă caracteristică societăţilor scandinave. Această mişcare populistă s-a născut în anii ’70, ca protest la nivelul fiscalităţii şi al statului providenţial. Când societăţile scandinave, omogene în plan etnic, cultural şi religios, au îmbrăţişat multiculturalismul, formaţiunile populiste au integrat în discursul lor identitatea naţională şi problema imigraţiei. Grupuri neo-naziste există şi în Suedia, care a cunoscut o serie de atentate în anii ’90. Problema îngrijorătoare este alta: dacă partidele menţionate nu fac prozeliţi. Prin discursurile lor violente, ultraelitiste, uneori, şi ultracreştine. Un ziarist de bună calitate intelectuală, Costi Rogozanu, se întreabă dacă nu cumva noul partid Albă ca Zăpada, periculos de popular, n-ar putea să se numească Partidul Breivik, având în vedere şi declaraţia descumpănitoare a senatorului PDL Iulian Urban, şi acesta convins că actualii lideri ai UE „au băgat europenilor pe gât multiculturalismul” şi nu s-au opus „colonizării musulmane”.
