Încep să dau dreptate celor care consideră că, dincolo de alte, deloc puţine (o autosuficienţă debordată într-o euforie butaforică pe fondul unei „mândrii” cam retorice) erori ale echipei lui Victor Ponta, neaşteptata victorie a lui Klaus Johannis s-a datorat resuscitării unui sentiment comunitar ce păruse iremediabil eşuat în cenuşa resemnării că nimic nu mai poate fi schimbat. Semnalele erau numeroase şi la vedere: o clasă politică distribuită în două fronturi percepute ca fiind egal compromise, incapabile să schimbe şi să se schimbe, îndatorată şi, deci, dependentă de grupuri de interese, „baroni” şi „afacerişti” prinşi într-un complicat şi nemilos sistem de relaţii.
Un sistem de altfel ţesut prin ani cu complicitatea unora dintre instituţiile statului, intrate, cu ajutorul unor şefi numiţi cu ordin de la partid, într-un joc al depăşirii cadrului legal ori al suspendării lui, prin grile selective şi alternative. Aşa se explică funcţionarea, à la carte, a mecanismului gestionării Puterii tradus, popular, în binomul ai noştri vs ai voştri; cu adaosul că, funcţie de alternanţa la „butoane” (cum indica hâhâitul încă preşedinte), şi unii şi ceilalţi erau mereu de aceeaşi speţă, doar cu comportamente inversate în raport cu Puterea, mai pe şleau, călare pe dânsa ori în opoziţie, aşteptându-şi rândul.
A concede unei alianţe politice, cea blu-portocalie, meritul victoriei din 16 noiembrie mi se pare o enormitate. Ar fi ca şi când însăşi realitatea primului tur de scrutin, cu tot deşertul unei reprezentaţii amatoriste, perdante, pe alocuri penibile, s-ar recicla, printr-un miracol, în opusul ei. Oricâtă fantezie ne-am îngădui, e aproape imposibil să faci din „Castelul” lui Kafka o telenovelă ori din „Pastorala” lui Beethoven un recital de rock-en-roll.
Iar dacă aşa este, atunci cu siguranţă politicienii noştri autohtoni, cei de la vârf înainte de toate, vor trebui să facă, oricât de târziu, un adevărat recurs la substanţa comunitară, în variile sale feţe şi ipostaze în care s-a reprofilat, cu o forţă intempestivă.
Câteva indicii că semnale, fie şi nedefinite în linii esenţiale, ba poate chiar prea vagi încă, s-au ivit deja în spaţiul public. Ce-i drept, ele au sosit, firesc, mai mult din tabăra învinsă cu puţin timp în urmă dar nici de acolo în forme susceptibile să marcheze o trezire autentică spre o necesară responsabilizare. Cu atât mai mult nu s-a configurat vreun rest de învăţătură în celălalt front, acolo unde în realitate victoria poate căpăta gustul unei cucute încă şi mai amare. În planul mai larg al unei filosofii politice exilate şi ea din peisaj ori, mai rău, resetate în veşmintele caricaturale ale unui etablishment precar, dacă nu cumva cu totul neinstruit, amendarea acestei tendinţe de alienare a clasei politice de societate s-a făcut, în cercurile unor prestigioşi gânditori, mai ales de stânga, tocmai în numele acestei recolegări la spiritul comunitar, ca reper de regândire a democraţiei în faţa unor limite tot mai vizibile.
Când, însă, cultura politică nu mai are niciun preţ, ba chiar e remodelată în profiluri ridicole (vanghelizate sau igaşate, ca să nu mai vorbesc de tele-show-ismele tasate de un tenace agramatism ideologic), când, în teritoriu, flăcăi şi fetişcane împrumutate tele-maidanului electoral sfârşesc prin investiri compensatorii în servituţi de comandă, orizontul schimbării se închide până spre blocajul fatal. Din care nu se iese decât, la sfârşit de ciclu electoral, atunci când partea adversă s-a învins, la rându-i, singură, prin incapacitatea de a-şi gestiona mandatul.
Un ciclu, acesta, ce se reia de fiecare dată, într-un cerc în care unica raţiune legică pare a fi auto-scurtcircuitarea, ce generează iluzia unei legitimări pe… programe. Comunitarismul, în originea şi în esenţa sa, e şi temelie şi istorie a umanităţii. Şi a fiinţei umane. El nu trebuie însă confundat nici cu o roată a norocului, nici cu nişte parastase conjuncturale. Şi, mai ales, fără temeiul adânc şi temeinic asumat al unei solidarităţi cu cetatea, în întregul ei, cu cei ce aplaudă şi cu cei ce înjură, cu cei optimişti şi cu cei abandonaţi iluziei, nimic nu poate fi clădit cu adevărat de durată. Şi totul, chiar şi bunele gânduri ori proiecte, sucombă sub propriile slăbiciuni pe care realitatea le cenzurează implacabil.
