Profeţiile fără anestezic ale Orianei Fallaci

„Unul dintre autorii cei mai citiţi şi iubiţi din lume”, cum a fost descrisă cu ocazia conferirii titlului de doctor în literatură de către Universitatea Columbia din Chicago, Oriana Fallaci (1929-2009), ziaristă de excepţie, ne-a lăsat, între altele, o carte monumentală, „Mânia şi orgoliul”, excelent tradusă şi în limba română (Ed. Corint, 2011), o vituperare încinsă, un asalt devastator împotriva pericolului islamic. Oarecum surprinzător, Orianei Fallaci i s-a mai tradus la noi doar o singură carte „Dacă soarele moare” („Se il sole muore”), de Editura „Dacia” din Cluj-Napoca, în 1981. „Mânia şi orgoliul” (peste un milion de exemplare în Italia şi 500.000 de exemplare în traducere) este, neîndoielnic, o scriere polemică şi apologetică la adresa lumii islamice şi a fanatismului care o domină în mare măsură, piedică insurmontabilă în evoluţia spre zonele moderne de civilizaţie. Autoarea creează emoţii nestăvilite, atinge unghiurile cele mai ascunse ale conştiinţei noastre, agită pasiunile. Textul, insuflat de evenimentele din 11 septembrie 2001, este sincer, patetic, disperat. Despre fundamentalismul islamic astăzi ştim tot. Mai mult decât trebuie. „Nu înţelegeţi, nu vreţi să înţelegeţi că este în desfăşurare o cruciadă în sens invers? (n.r. – din Orient spre Occident) Un război religios, pe care ei îl numesc jihad, războiul sfânt. Nu înţelegeţi, nu vreţi să înţelegeţi că pentru ei Occidentul este un lucru de cucerit, de pedepsit, de închinat în faţa islamului”, ne avertiza marea ziaristă. Care se arăta uimită de solidaritatea americanilor în lacrimi, exprimată prin îmbrăţişarea albilor cu negrii, a democraţilor cu republicanii, ce împreună cântau „God bless America”, antamând deviza, de fapt o locuţiune latină, „ex pluribus unum” (toţi ca unul). Oceanul acesta de emoţie sinceră n-a durat… o veşnicie. Dovada cea mai clară: maniera ambiguă în care se comentează încă, în presă, raportul Comisiei de Informaţii din Senatul american, un raport coordonat de senatorul Dianne Feinstein, în care este acuzată Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) de acte de tortură, dezbaterile de tot felul, inclusiv morale, depăşind frontierele ţării. Drepturile fundamentale şi libertăţile publice ale cetăţenilor nu trebuie sacrificate în numele luptei indispensabile contra terorismului. Aşa se clamează acum. La Sydney, în Australia, în urma celor derulate luni, la cafeneaua Lindt, unde un jihadist de 49 de ani a ţinut ostatice nu mai puţin de 17 persoane, se gândeşte probabil altfel. Asaltul forţelor de poliţie s-a soldat cu victime. Se admite că tehnicile de interogare utilizate de CIA după 11 septembrie 2001, îndeosebi la Abou Ghraib, în Irak, au fost în distonanţă cu valorile fondatoare ale SUA, că tortura n-a facilitat niciodată obţinerea de informaţii fiabile, nici în timpul Inchiziţiei, nici în timpul războiului din Algeria, nici pe vremea khmerilor roşii în Kambodgia, nici în Chile, şi chiar a KGB-ului. Recenta reîncălzire a supei închisorilor clandestine ale CIA oferă loc de reflecţie. Ne aflăm la destul timp după un raport al Consiliului Europei, din 2006, ce menţiona numele unor ţări europene în care CIA a avut locuri de detenţie ilegale. Toate acestea se ştiau. La venirea sa la Casa Albă, Barack Obama a condamnat utilizarea torturii, promiţând redeschiderii unui nou capitol al istoriei americane. Sună frumos: lupta contra terorismului şi protecţia drepturilor omului. De fapt, două faţete ale aceleiaşi exigenţe: apărarea principiilor democratice. Istoria se scrie însă altfel. Filmul din care am reţinut o replică monumentală a unuia dintre directorii agenţiei de securitate israeliană (Shin Beth) se cheamă „Gatekeepers” („Cerberii”), datează din 2012 şi aparţine regizorului Dror Moreh. Intervievat, acesta spune aşa: „Morala? Ce să caute morala în lupta contra terorismului?”. Nu sună grozav. Dar cam aşa stau lucrurile. Oricum, nu-i putem contrapune replica lui George Washington, când a fost întrebat cum trebuie trataţi soldaţii englezi prizonieri în timpul războiului de independenţă, formulă cunoscută de toţi şcolarii americani: „Trataţi-i cu respect şi demnitate, pentru că pentru aceste valori noi ne batem. Dacă nu-i tratăm astfel, noi vom pierde valorile morale ale luptei noastre”. Oriana Fallaci îşi încheie cartea astfel: „Stop. Ceea ce aveam de spus am spus. Mânia şi orgoliul mi-au comandat, conştiinţa curată şi vârsta mi-au permis-o. Acum basta. Punct şi gata”. Ea înţelesese mai mult decât noi. Jihadiştii sunt gata să moară din convingere, să se arunce în aer pentru a distruge: Allah-Akbar, Allah-Akbar!