Printre perfidele prejudecăţi aruncate în lupta „ideologică” din aceste ultime decenii, îndeosebi după căderea zidului berlinez, cea mai pernicioasă pare să fie aceea care distribuie, de o manieră antagonistă, proiectul Europei Unite, între o stângă anti- (ori cel puţin rezistentă la proiect) şi o dreaptă prezentată drept vector constructiv, unica forţă cu adevărat motivată filoeuropeană. Stânga, încadrată arbitrar pe eşichierul „răului” – istoric! -, e filorusă, filochineză, „asiatică”, antioccidentală şi, în consecinţă, o frână în eforturile admirabile ale „dreptei” de afiliere a Ţării la lumea bună, la civilizaţia apuseană, unic depozitar al adevăratelor valori umaniste.
Elanul unor astfel de mistificări e atât de mare încât se ignoră fapte şi întâmplări reale, consemnate istoric şi care, la cea mai simplă lectură, răstoarnă la 180 de grade sensul prejudecăţii de mai sus.
S-a spus, s-a scris, s-a vorbit cu ceva timp în urmă despre o tentativă – din fericire eşuată – de „unificare” europeană pe axa Paris-Berlin, datând de prin anul 1934. Proiectul acela nu era decât un aranjament, la masa verde, a unor autodeterminate super-puteri în încercarea de a delimita sferele de influenţă pe bătrânul continent. E motivul pentru care a eşuat din faşă şi a şi dispărut cu totul din orizontul oricăror analize istorice.
Celălalt proiect – ce-avea chiar să se dovedească câştigător – este, în origine, italian şi (aviz mistificatorilor de astăzi!) aparţine unui comunist, al cărui nume, Altiero Spinelli, tronează astăzi pe una din cele două aripi ale palatului Parlamentului European. Considerat una dintre cele mai luminate minţi ale Italiei şi ale Europei, la noi e aproape necunoscut. Ori, mai grav, ignorat de către acei istorici, analişti, propagandişti ai „dreptei” ce n-au niciun interes să-l amintească.
Fiu al unui diplomat roman, socialist, Altieri şi-a petrecut primii cinci ani în Brazilia, unde tatăl său era consul. Revenit acasă,se formează în ambianţa bibliotecii paterne, activându-şi un interes crescând pentru cultura marxistă, ce-l va purta spre înscrierea, în dezacord cu tatăl său, în Partidul Comunist Italian, în 1924, adică imediat ce guvernul fascist al lui Mussolini îl decretase ilegal. Arestat în 1927, va petrece zece ani în temniţă, după care pedeapsa i se comută la domiciliu forţat în insuliţa Ventotene, unde se înfiripă „visul” său (era apelat de colegii de suferinţă „Visătorul”; printre ei, se afla şi viitorul şi carismaticul preşedinte italian, Sandro Pertini) de federalizare a Europei, materializat în faimosul document „Manifestul de la Ventotene”.
Eliberat în 1943, după căderea lui Mussolini, intră în rândurile Rezistenţei, apoi, în 1945, la Paris, convoacă un mare congres în jurul ideii unificării Europei, la care participă intelectuali de prestigiu de atunci şi de mai târziu, printre care şi Albert Camus. Încă din 1937 fusese exclus din PCI pe motive de incompatibilitate, el fiind un critic acerb al stalinismului, asimilat nazi-fascismului. Asta nu-l va reţine să se autoprezinte pe toată durata existenţei sale comunist, fiind ales, în 1976 şi în 1979, deputat „independent” pe lista PCI, iar ulterior, deputat al primului Parlament European, în 1983, pe care îl va şi prezida.
„Caz” acestui intelectual a cărui gândire, cultură (vorbea câteva limbi şi avea întinse lecturi din întreaga cultură universală), onestitate şi clarviziune n-au fost contestate nici de adversarii săi de „dreapta” îndeamnă la reflecţie şi la delimitări documentate în confruntarea marcată de un partizanat infantil. El indică o probă că proiectul european în structura şi substanţa sa de acum, a pornit şi s-a impus dinspre „stânga”. A fost, e drept, proiecţia unui „visător”, comunist – nu în baza unei identităţi de „carnet”, ci de credinţă şi de idealuri, sub semnul a două imperative decisive, azi, pentru viitorul Europei şi al lumii: pacea şi justiţia socială.
