Relevam, cu ceva vreme în urmă, ambiguitatea culpabilă în care ne complacem, astăzi mai mult decât oricând, să ne mai recunoaştem în valori ale patriotismului. Cuvântul însuşi l-am compromis, derobându-i şi cel mai ingenuu suport motivaţional.
Două mi se par a fi cauzele unei astfel de reticenţe.
Prima se datorează raportării, necesare, desigur, dar şi cu destule capcane, la deşănţata propagandă ceauşistă, îndeosebi prin sacrificarea unui sentiment care ţine de intimitate în numele unei retorici asurzitoare şi în care intervenea, abuziv, identificarea, uneori până la substituire, a Ţării cu numele unui conducător zeificat.
Cea de-a doua se înscrie, cred, într-o cutumă cvasi-genetică a noastră, verificabilă în acel simptom de fatalitate a neîmplinirii – a răului – transferată cu un păcătos elan în contul unei istorii pline de vitregii.
Un argument în validarea celor de mai sus l-au constituit şi reacţiile, când acerbe şi agresive, când puse sub zodia zeflemelei, şi aceasta patrimonial-identitare, la sloganul actualei Puteri guvernamentale „Mândri că suntem români”.
Recunosc, iniţial şi eu m-am contaminat de meteahna denunţată mai înainte, cu siguranţă sub influenţa aceloraşi cauzalităţi amintite. Reacţiile cele mai exorbitante s-au înregistrat şi pe ipoteza – falsă în substanţa sa mai profundă – că, într-o Europă Unită, orice tentativă de resetare de natură patriotică nu şi-ar mai avea sensul. Ba, mai mult, s-ar cuveni chiar amendată, aşa cum şi este, ca un recul spre mentalităţi trecute şi totalitare.
Sub impulsul aceleiaşi ambiguităţi, am pus eventuale răspunsuri în aşteptare, căutând, prin pagini de istorie culturală, argumente apte să tranşeze, într-un fel ori altul, o indecizie împovărătoare. Şi, astfel, recitând zilele trecute uitate pagini din publicistica interbelică a lui Mircea Eliade, am dat peste un articol, apărut în ziarul „Vremea”, în 1933, an de răscruce istorică. Cu un titlu cum nu se poate mai actual „A nu mai fi român”, tânărul scriitor denunţa, în termeni neechivoci, ceea ce el numea o „modă” deosebit de pernicioasă.
Scrie Eliade:
„A apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori, a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc” (sbl. ns..).
În epoca aceea, strict referită la „intelectuali şi scriitori”, refuzul ar fi putut avea, în cercurile atinse de un cosmopolitism în parte justificat prin occidentalizarea culturală şi socială a ţării, un reper antagonist chiar în „ideologia” unei drepte, încă neradicalizate, căreia Eliade însuşi începea să-i aparţină. De aceea, cred, el disociază, în decelarea realelor simptome ale fenomenului, între eventuale spirite seduse de o posibilă universalitate a lor, şi cei care, încă doar simpli vânători de glorii locale, nu se mai recunoşteau în hotarele propriei naţionalităţi.
Cât de greu e să-i dăm lui Eliade o îndreptăţire în plus la o judecată ce profetiza o realitate, cea de astăzi? Căci, cum patriotismul nu mai e nici măcar o valoare de… schimb pe o piaţă în care procesul globalizării e deja o partidă cu câştigătorii dinainte cunoscuţi, orice discuţie despre specificul naţional e amendată ca fiind desuetă, nostalgică, ba chiar… comuniscoidă
Dezbaterea despre riscurile deja induse de construcţia Europei Unite în ce priveşte renunţarea la suveranitate şi, deci, la o parte considerabilă a specificului naţional, e departe de a se stinge în vechile state occidentale,. Şi nu-i vorba de grupări, partide, intelectuali subjugaţi, prin programe, unor naţionalisme de tristă amintire. Dezbaterea e vie şi, pe alocuri, acerbă tocmai la nivelul simplului cetăţean de pe întinsul continentului şi vizează nu doar sfere, mai înalte, ale culturii, ci chiar cutumele unor tradiţii seculare, unele resimţite chiar la nivel regional, ca în exemplele actuale din Spania şi din Marea Britanie.
Mândria de a fi român nu este, dincolo şi dincoace de un slogan, fie acesta şi cu un ofertant substrat electoral, nici simptom al unei nostalgii recuzabile, nici „truc” al unei manevre politice. Ori, mai grav, politicianiste. Este, acum mai mult ca oricând, un imperativ.
În exact acest sens, Mircea Eliade se dovedeşte, iarăşi, un profet, atunci când scrie, în acelaşi an în care, într-o Europă ce părea să-şi regăsească idealurile comune, Hitler accedea la putere în Germania: „Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să şi mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări”.
Dixit!
