Atacul terorist al Turnurilor Gemene din New York de la care s-au împlinit ieri treisprezece ani a fost decretat, într-o unanimitate deconcertantă în acel moment, drept o răscruce între două lumi, reperul ce-avea să definească secolul şi mileniul ce abia debutaseră. Faptul că s-a produs atunci una dintre clipele siderale ale lumii „vechi” nu încape îndoială. Tot aşa cum schimbarea – epocală – a aceleiaşi lumi nu s-a împlinit, intrând în rândul atâtor profeţii iluzorii. Ori al multora utopii.
Ieri, evenimentul n-a depăşit, fireşte cu excepţia americanilor ce şi l-au asumat ca un fel de contrapunct nedorit al lui 4 iulie, măsura unei ştiri mediatice, inclusiv la nivelul cutumelor diplomaţiei. În sine, oricât de omenească, uitarea aceasta e şi un indiciu, categoric în gravitatea sa, al adevărului axiomatic că, în Istorie, ne-învăţarea conduce la… repetare. Şi nu am niciun dubiu că aşa este. Fiindcă, odată cu riposta americană, mai întâi în Afganistan, dar, mai târziu, şi în alte locuri, departe de a fi fost „mântuită”, tragedia din 11 septembrie s-a repetat, ca în acel joc al undelor apei lovite cu o piatră.
Ce altceva ar fi, în termenii unei judecăţi neutre, cotropirea şi ocuparea Crimeii? Dar cumplitele violenţe din Fâşia Gaza? Şi oripilantele cruzimi din Nordul Irakului şi al Siriei? În toate aceste acte neîncadrabile paradigmei noii lumi de care s-a vorbit imediat după acel 11 septembrie s-au comis crime oribile, violenţe de factura unui pogrom, cărora le-au căzut victime un număr înmiit, faţă de cele ale atacului new-yorkez, de persoane a căror structură, prin mulţimile de copii şi de femei, ar trebui să facă ridiculă chiar şi o simplă şi banală comparaţie.
Mi-am amintit, ieri, de acel moment pe care l-am trăit în istoricul orăşel italian de pe colinele marchigiane, nu departe de ţărmul adriatic, Recanati. Mă aflam la jumătatea unui sejur, în cadrul unui tradiţional „seminar internaţional” consacrat genialului poet şi gânditor Giacomo Leopardi ce se născuse, în îndepărtatul an 1798, chiar în acel „sălbatic târg”, cum avea să-l nemurească el însuşi. Eram cca şaizeci de studioşi din toată lumea, din care doar vreo zece dascăli, restul tineri studenţi invitaţi la seminarii închinate operei marelui poet.
Ştirea năucitoare m-a ajuns pe învechitul corso al localităţii, discutând cu poetul, criticul şi lingvistul Paolo Valesio, moderatorul seminarului, un italian transmutat la… New York. Ne îndreptam, puţin după orele 15,00, spre centrul de studii, spre a relua dezbaterile de după-amiază. În urma şi înaintea noastră, strada, cu pietrele sale de râu amintind de gloria mai veche a micului oraş colinar, tinerii studenţi ne flancau, gesticulând şi discutând pe tonurile mai ridicate ale vârstei juvenile.
La primul colţ al acestui parcurs pe care îl refăceam a nu ştiu câta oară, din barul unde obişnuiam să-mi beau cafeaua, tânăra barmaniţă ieşea alarmată şi aproape urlând, invitându-ne înăuntru. Pe ecranul televizorului se derulau, într-o succesiune repetitivă, teribilele imagini ale celor două vioane intrând ca-n pastă în făloasele Turnuri new-yorkeze. Cu Paolo Valesio, care văzuse, la rândul său, multe şi nevrute evenimente tragice, în sumbra istorie a contestaţiilor de stradă din Italia, dar şi de prin alte locuri, n-am crezut în realitatea imaginilor decât după ce-am depăşit perplexitatea primelor clipe.
Apoi, toate zilele în care am mai rămas, atunci, în Recanati, toţi acei şaizeci de oaspeţi vremelnici de pe toate meridianele lumii, precum şi de diverse idiomuri, credinţe (inclusiv musulmane), etnii etc., ne-am regăsit, uniţi, sub spectrul aceluiaşi sentiment de reprobare a terorii, indiferent de cine ar fi propagată, realizată şi motivată.
Ceea ce am crezut – şi s-a crezut – atunci a fi un infailibil act de comuniune în numele unei (alte) lumi mai bune, pregătită să lase decisiv şi definitiv în urmă sângerosul veac al celor două conflagraţii mondiale n-avea să capete consistenţă. Într-un larg spectru, geopolitic şi „ideologic”, în Ucraina şi pe toată întinderea Africii, teroarea se repetă cu o tenacitate sordidă. Diversitatea formelor – şi a motivelor invocate – n-o face mai puţin tragică decât acel nefericit atac din 11 septembrie 2001.
