E un truism faptul că, din 1990 încoace, calendarul sărbătorilor incluse în agenda legitimată prin edicte oficiale s-a îmbogăţit cu o râvnă ce concurează şi depăşeşte gustul propagandistic al vechiului regim comunist într-un registru festivist şi deseori deturnat de la semnificaţiile istorice reale. 23 August, de pildă, ridicată la prestigiul de Zi Naţională a României (socialiste) s-a instituit şi, apoi, s-a consacrat drept reperul cel mai consistent al Istoriei confiscate şi recalibrate, ideologic şi patriotard, printr-un vicios mecanism de propagandă cu scopul unei legitimări a unei tradiţii comuniste re-investite artificial cu o amploare şi o impedanţă pe care nu le avusese.
Ca şi în alte cazuri, în zgomotosul elan anticomunist reeditând, în oglindă şi cu sens opus, o parte semnificativă a luptei (de clasă!) anti-burgheze a regimului ce-şi anexase prin abuz resortul real al unui eveniment de o dimensiune epocală, Ziua de 23 August a sfârşit în desuetudine şi în uitare. Cu excepţia evocărilor, nelipsite de suportul arhivistic, al unor istorici neclintiţi de pe calea misiunii lor esenţiale, ziua aceasta estivală a devenit, din ceea ce ar trebui să reprezinte firesc un prilej de orgoliu naţional, abia un pretext de o ştire strecurată, cu o jenă întru nimic motivată, în debuşeuri mediatice în umbra relatărilor mondene de un prost gust calificat.
Nu pledez, fireşte, în favoarea resuscitării vreunui model concurenţial cu pompoasele defilări ale unui regim care trecuse, prin meandrele luptei pentru Putere la vârful partidului unic, de la încununarea Marelui Eliberator de la Răsărit ca unic subiect al unei victorii antifasciste şi antihitleriste în bună parte reale, la un cult al personalităţii, ceauşiste, cu amprente mistic-faraonice. Nu pun la îndoială opţiunea în favoarea lui 1 Decembrie ca Zi Naţională. Consider însă că ziua de 23 August – şi întregul context în care el s-a produs cu Şaptezeci de în urmă – ar merita un cu totul alt preţ, alt tratament, fie şi ca un memento al Istoriei naţionale într-un prezent marcat de atâtea provocări în faţa cărora lecţiile trecutului devin necesare premise pentru prevenţii şi, fireşte, pentru a ne feri de a nu repeta erori catastrofale.
Îmi amintesc întâiul „meu” 23 August ce-a coincis şi cu prima întâlnire cu Craiova. Nu mai reţin cu exactitate anul, cred că eram prin clasa a V-a, aşadar să fi avut 11-12 ani; îngrămădiţi într-un camion, laolaltă cu părinţi şi bunici, convocaţi şi, probabil, selectaţi potrivit unor criterii de care eram complet străini, am purces din centrul comunei, dimineaţa devreme, cu mult înaintea zorilor, spre oraş, neştiutori, cu atât mai puţin noi, cei mici, că făceam parte din distribuţia unui scenariu pus în mâinile unei armate de „regizori” propagandişti.
Ciudat e că n-am conservat aproape nicio imagine-amintire de la „defilarea” propriu-zisă, dar îmi sunt adânc întipărite în memorie momentele de distracţie ce-au urmat în Parcul Romanescu (pe atunci al Poporului) asaltat până la refuz de miile de „oameni ai muncii” sloboziţi, la propriu, într-o agapă gălăgioasă cu tarafuri încropite ad hoc şi hore pe măsură, peste care se înălţa fumul grătarelor sfârâind de mici şi strigătele decantate, cu trecerea ceasurilor, în acord cu cantităţile de bere îngurgitate.
Şi, apoi, drumul spre casă, în acelaşi camion nu prea primitor, buna-dispoziţie a celor ce participaseră, mai curând involuntar şi inocenţi, la ceea ce era considerată, oficial, Marea Sărbătoare a neamului din care fuseseră exilate date istorice reale, actorii cei mai importanţi şi, prin asta şi alte câteva aspecte, semnificaţiile mai profunde ale sale.
