S-a spus, nu fără apăsate accente de orgoliu ornat cu un cinism afişat, că şi după scrutinul din mai a.c. pentru Parlamentul de la Strasbourg, popularii au rămas, prin calculul voturilor obţinute, falanga „ideologică” cea mai puternică din Europa. Doctrinar, ei se revendică ca promotori şi apărători ai liberalismului, neo- ori post-, deşi, din raţiuni pe care criza survenită în 2008, ar putea foarte bine să-şi asume un denominativ de genul trans-liberalism: un liberalism surclasat, ca să nu spun depăşit în chiar liniile sale programatice echipat şi susţinut cu destule formule-slogan.
Nu mă voi opri aici şi acum asupra validităţii, într-o actualitate istorico-politică extrem de bulversată şi de insidioasă, unei astfel de doctrine, de altfel amplu şi judicios contestate, în Occident, de către gânditori de indiscutabilă autoritate şi de greu contestabil prestigiu.
Mă voi opri asupra unui caz, recent – cel al partidului premierului ungar Victor Orban -, ce-a intrat pe agenda unor confruntări şi a unor dispute ce-ar trebui, în virtutea unei simple logici politico-familiale, să conducă la o decizie tranşantă menită a degaja, la nivel de coerenţă doctrinară, un comportament deviaţionist.
Să reamintim, pe cât de succint, cele mai provocatoare dintre ultimele mişcări, nu doar doctrinare, ci şi cu majore, insolite şi deconcertante poziţii, asociate, mai ales de analişti americani, unui context geopolitic şi aşa destul de tensionat.
La Tuşnad, deci în afara spaţiului rezervat, constituţional şi prin tratate internaţionale, în inima României, Victor Orban şi-a expus opinii de natură doctrinară ce-au fost imediat aşezate într-o filiaţie putinistă. El a declarat fără nicio o grijă de nuanţare că vrea să renunţe la democraţia liberală în favoarea unui „stat neliberat”; modelele sale nemijlocite şi declarate sunt Rusia, lui Putin, şi Turcia, lui Erdogan. Încă şi mai grav: decretând pe cât de ritos se poate imagina că „statele democratice liberale nu pot rămâne competitive la nivel global”, el proiectează un stat neliberal bazat, atenţie, pe fundaţii naţionale, id est naţionaliste. Rusia, Turcia şi China sunt văzute, în această originală perspectivă, ca naţiuni de succes, neliberale, deci, ba chiar – probabil referindu-se la China şi, la urma urmei, de ce nu şi la Rusia modelului său Putin? – nedemocratice. Dintr-o lovitură, sunt contestate şi aruncate la lada de gunoi cele două dimensiuni majore, structurale şi subînscrise la temelia EU, societatea liberă (şi intenţionat eludez aici liberalismul doctrinar) şi democraţia: într-un cuvânt, statul de drept.
Înainte de a ne întreba de ce liderii europeni, îndeosebi cei din propria familie politică a premierului ungur, dar şi la nivelul staff-ului UE, ezită să se pronunţe, dacă nu să sancţioneze măcar cu aceeaşi fermitate cu care au făcut-o în cazul României, în nişte contexte şi situaţii în baza unor interpretări fără acoperire în realitatea faptică, trebuie observat că atitudinile cele mai tăioase au venit dinspre SUA.
Occidentalismul ca model ar fi de evitat, ba chiar de criticat, lucru pe care, să ne înţelegem, nici măcar „Ţarul” de la Kremlin nu şi-a permis s-o facă şi, dacă nu mă înşel, la nivel declarativ, nici măcar noul prezidenţiabil turc, aflat şi el în plină campanie anti-democrativă şi anti-liberalistă.
Ciudat mi se pare că naţionalistul Orban nu se disociază, de pe eventuale poziţii de stânga, de ceea ce este denunţat cu termenul de neo-liberism, ceea ce nu are o legătură directă cu liberalismul, ca emblemă a societăţii libere. Nu, refuzul său pare împrumutat, la punct şi la virgulă, din tipicul discurs al liderilor din vechiul bloc sovietic, surprinzător de apropiat celui ceauşist: naţionalism, economie etatistă, autoritarism, control al media, plus, desigur, chiar punctul forte, critica unui capitalism şi al unui stat de drept.
Una dintre întrebările, nelipsite de o bună doză de perplexitate, vizează lipsa de reacţie, fermă şi subsumată instituţional, din partea forurilor europene. Şi, nu în ultimul rând, tăcerea, semn al unei ipocrizii dublate de cinism, „colegilor” populari de pe continent, o tăcere mai vinovată, în cazul de faţă, decât aceea faţă de elucubraţiile unui Berlusconi în postură de atacator făţiş şi dur al justiţiei din propria ţară. Ambele cazuri, cărora li se mai pot adăuga, şi ieşiri xenofobe şi chiar anti-umane – să nu uităm ieşirea unei doamne de prin zona baltică adeptă a unei soluţii, dificil de sustras nefastei istorii naziste, de eliminare a unor categorii sociale socotite inutile, trădează compoziţia heteroclită a popularilor şi le denunţă slăbiciuni pe care nu le vor mai putea ignora multă vreme.
