Casele Dianu sunt o mică bijuterie arhitecturală a Craiovei. Situate chiar în buricul orașului, au fost dintotdeauna unele dintre cele mai arătoase imobile ale Băniei. Spațioase și solide, și-au uimit concitadinii atunci când au fost terminate, la anul 1902. Fațadele încărcate cu ornamente florale și balcoanele în stilul art nouveau, cu balustrade din fier forjat, au plăcut așa de mult protipendadei din urbe încât au început să fie copiate, iar familia Dianu să fie invidiată. Învăluite în aroma picantă a sandwich-urilor și a gogoșilor vanilate, casele Dianu își trăiesc și astăzi povestea, care, în ciuda anilor, continuă să fie tot una aparte. Trecându-le pragul, le-am găsit în plină forfotă, refăcându-și machiajul pentru o adevărată zi de bal.
O fotografie în cuvinte a actualelor case Dianu este greu de realizat. În complexul de locuințe de la intersecția străzilor „Unirii” și „Panait Moșoiu” se pătrunde printr-un gang. Încadrat de magazine în care se vând de la mezeluri și până la dulciuri – vara e aproape blocat de lăzile cu înghețată –, culoarul de acces nu este unul foarte mare. Acum, când fațadele sunt acoperite de schelele muncitorilor, nu se vede mai deloc. „Am vrea și noi să discutăm cu proprietarul”, adresăm o întrebare unui muncitor care aplica vopsea albă ca laptele pe petalele unei decorațiuni. „Nu îl găsiți, a plecat după vopsea”. În urma întrebărilor noastre insistente aflăm, totuși, că pe actualul proprietar al caselor Dianu – cel care deține fațadele aflate în curs de reabilitare – îl cheamă Zaharia. Zaharia și atât, n-am reușit să aflăm mai mult de la muncitorul care nici nu și-a propus să rețină tot numele clientului său. Aflăm, totuși, că domnul Zaharia, atunci când vine aici, pentru că vine foarte rar, locuiește la parter, chiar prima ușă. Așadar, să intrăm în curtea caselor Dianu.
În căutarea proprietarilor
Gangul despre care vă povesteam e pavat cu piatră de râu. Lată și umed-uleioasă, pardoseala se întinde cât ține lățimea camerelor de la stradă. Culoarul acesta îl parcurgi din câțiva pași și ajungi într-o curte interioară, ca un pătrat mic în care soarele își face de cap, inundând-o pur și simplu de lumină. Dacă ești atent, de cum ieși din gang, prima ușă pe dreapta, întâlnești ușa domnului Zaharia. O ușă cu tocăria maron, fără număr, nume sau vreo siglă. Nici o sonerie la care să-ți încerci norocul. „Îl cunoașteți pe domnul Zaharia?”, întrebăm o doamnă între două vârste care trece pe lângă noi. Pentru că interlocutoarea noastră tace, îi spunem că ni s-a spus că el este proprietarul caselor Dianu. „Nu știu ce să vă spun, aici sunt mai mulți proprietari. Fiecare a cumpărat câte o locuință în timp și apoi au tot închiriat. Poate dânsul este cel care deține acum casele de la stradă”. Înaltă și uscățivă, cu un medalion de aur lucrat în filigram fin, doamna ne spune, totuși, că ea este singura proprietară care mai locuiește propriu-zis în aceste case Dianu de când ele au fost naționalizate, recâștigate și apoi vândute de moștenitori.
O plimbare prin casele din spate
„Sunt singura care mai locuiesc efectiv în aceste case. În restul apartamentelor sunt sedii de firmă. Patronii care au magazinele la stradă le folosesc doar ca să își păstreze marfa”, ne spune doamna. Apartamentele de aici nu seamănă deloc cu fațadele încărcate cu decorațiuni, coloane și balcoane cu fier forjat, impregnate adică de stilul anilor 1900. Casele din spate sunt dispuse într-un pătrat, dar au forme neregulate, unele dintre ele prelungindu-se mult în spate. Ceea ce frapează e aspectul exterior. Există mai multe intrări – una chiar în stilul blocurilor de locuințe, cu ușă din fier forjat – și fiecare are câte o scară din beton curat. La etaj sunt balcoane executate din geam. E vizibil faptul că locatarii au căutat să își asigure un confort și nimeni nu i-a împiedicat să facă tot felul de lucrări. Au folosit diferite materiale de construcții și acum nici o fațadă nu mai seamănă cu alta. Am căutat apoi să găsim un ghiveci de flori, rufe întinse la uscat sau o perdea fâlfâind dintr-o fereastră. Lipseau și acestea și i-am dat crezare doamnei care îi descrisese pe locatari ca pe niște patroni de mărfuri și nimic mai mult.
Culoarea aristocrației austriece
Cu domnul Zaharia nu ne-am întâlnit și nu am putut să aflăm povestea fațadelor din stradă, adevăratul blazon al caselor Dianu. Atât cât am putut observa pe sub pânzele ce îmbracă imobilul până la terminare, casele Dianu vor primi zugrăveală în culoarea galben-pai, galbenul de Schonbrun, culoarea aristocrației austriece. „Eu nu am ce să vă spun despre aceste case pentru că nu le știu nici eu trecutul. Când am venit, le-am prins tot așa. A fost o bătrână care a locuit aici și care cunoștea multe lucruri despre ele, dar a murit. A murit în sărăcie, bolnavă, o poveste tristă. Nu știu dacă era chiar din neamul Dianu”. E tot ce am putut afla despre aceste case de la actualii lor proprietari. Doamna ne-a părăsit grăbindu-se și am zăbovit încă puțin încercând la ușa din lemn maron a domnului Zaharia. Era încă plină de praful pe care vântul îl pulveriza de pe șantier și, evident, că nimeni nu ne-a deschis. O mașină de lux, lată cât culoarul, care avea la volan cu domn cu ceafa groasă, ne-a făcut să ne grăbim plecarea. Casele Dianu își continuau așadar istoria, dar cu niște fețe noi.
Casele Dianu au costat o avere
Au fost construite la începutul anilor 1900. Proprietarii și-au dorit un complex de apartamente, cu o curte interioară și prăvălii la stradă, așa cum era moda construcțiilor din acea vreme. Imobilul a fost unul dintre cele mai frumos realizate, cu chenare de decorațiuni care încadrează toate ferestrele – unele înalte, și balcoane cu balustrade din lemn forjat, o adevărată revelație în epocă. Familia Dianu nu s-a uitat la bani, fiindcă apartamentele au costat o avere. Bugetul era asigurat din rentele pe pământurile pe care familia le deținea în județ. După ce au fost terminate, casele au fost locuite de întreaga familie care a fost una numeroasă, cu mulți frați, verișori și nepoți. În mijlocul lor, frații Constantin N. Dianu și Dumitru N. Dianu, magistrați în Craiova, primul aplecat spre scris. Spiritul epocii cerea ca oamenii să socializeze, întâlnindu-se la reuniuni dansante și tot felul de evenimente culturale din viața urbei. Atunci când nu existau, ele se creau, întâlnirile fiind programate în câte o astfel de casă impunătoare. Se pare că familia Dianu nu a agreat astfel de întâlniri, fiind cunoscută ca o familie retrasă, la evenimentele de dincolo de ziduri fiind părtași doar membrii familiei și rareori invitați.
Patronii se înghesuie să-și depozite mărfurile
Ultimii membri ai familiei Dianu nu au mai ținut de aceste case. Moștenitorii – care acum sunt stabiliți în Elveția – le-au vândut, iar cumpărătorii respectivi le-au vândut mai departe. În decursul anilor, casele au fost dezmembrate în acte și sunt deținute acum de mai mulți proprietari care, la rândul lor, au închiriat. Atracția lor nu o mai reprezintă fațadele valoroase și camere spațioase din spate, ci prăvăliile de la parter. Pentru că au vad la cea mai circulată și centrală stradă din Craiova – strada „Al.I. Cuza” –, patronii se înghesuie să achite chirii dintre cele mai scumpe în schimbul unui spațiu la parter, plus un loc mare de depozitare în spate. Așa se face că nici un loc de la parterul acestora – care se întinde sub formă literei L, răsfrântă și pe strada „Panait Moșoiu” – nu este liber. Pe o lătură, cea dinspre strada „Al.I. Cuza” se află trei magazine, iar pe cealaltă funcționează un magazin și un bar deschis la subsol. Valoarea arhitecturală a acestor imobile a fost ignorată total, vânzătorii din spatele tejghelelor neștiind nici măcar cum se mai numesc aceste case.
