Baroni au fost, „baroni” sunt încă?..

0
772

Oricât s-ar strădui Victor Ponta şi anturajul său să minimalizeze, să evite ori să ignore problema „baronilor”, aceasta există şi a devenit pretextul celui mai dur, mai eficient şi mai periculos pretext al campaniei adversarilor actualei Puteri.

Puţini însă îşi mai amintesc faptul că termenul a fost lansat de Ion Iliescu şi a vizat, la vremea aceea, pe la jumătatea guvernării Năstase, o şleahtă deja încropită de întreprinzători hrăpăreţi, în majoritate tineri dedulciţi la o căpătuială rapidă, cu un elan şi o frenezie pe cât de afişate pe atât de scandaloase. Probabil tocmai această expunere făţişă şi, uneori, agresivă a goanei după îmbogăţirea rapidă eludând spiritul legilor, exploatându-le ambiguităţile şi dispreţuind cu totul spiritul acestora, l-au iritat atât de mult pe venerabilul comunist, „sărac şi cinstit”, încât ieşirea sa intempestivă de atunci a devenit inevitabilă, generând o neaşteptată derută în sânul propriului partid.

Ceea ce a urmat se ştie, dar se ignoră, din neştiinţă pentru unii, din calcul politic pentru alţii: apariţia unor falii în interiorul PSD, cu un premier şi şef de partid, Adrian Năstase, aruncat inabil în lupta electorală pentru preşedinţie, şi cu un grup de tineri „lupi” pândind, de pe margine, sfârşitul linşajului spre a încerca să-şi facă drum mai în faţă prin promovarea unor figuri mai capabili să apare partidul de acuzaţiile masiv preluate de adversarii lor de atunci.

A fost, nu-ncape dubiu, marea şansă a lui Traian Băsescu şi a acoliţilor săi şi e greu de negat că şi aceştia proveneau, în etape mai îndepărtate ori mai recente, din aceleaşi rânduri ale unor profitori, cu aceleaşi pofte şi cu aceeaşi precipitare de înavuţire rapidă. Să ne amintim că, într-o primă fază, Băsescu şi-a încropit discursul acuzator cu nominative „originale”, balansând între şmecheri şi moguli, spre a se bloca, manipulator, mai alee în aceşti ultimi doi ani, în neinspiratul nominativ iliescian: baroni. Neinspirat, zic, fiindcă o cercetare oricât de simplă, sociologic-istorică, denunţă falsitatea uzului termenului şi, prin asta, îl asociază unui perfid scop manipulator.

Un lucru e cert: cei desemnaţi, cu o crasă gratuitate, acum cu apelativul „baroni” n-au nimic în comun cu categoria socială prezentă de-a lungul istoriei. La noi, ei au existat exclusiv în spaţiul intrat sub dominaţia austro-ungară, prin Banat şi, mai ales, în Ardeal, căci în regat, dacă nu era vorba de vreo familie boierească mai de tradiţie, oamenii cu ceva averi erau fie boiernaşi, fie, cu un termen nepotrivit, urâţit şi asociat… reacţionarismului burghezo-moşieresc, „ciocoi”.

Dincolo de orice alte astfel de aserţiuni, realitatea, crudă şi tristă, este că spaţiul politico-partinic din România de astăzi este ticsit de astfel de indivizi, nicidecum „baroni”, ci nişte profitori, mai mari ori mai mici, mai vizibili ori mai ascunşi pe după flamuri partinice şi nu numai. Ei însă nu sunt nici pe departe exclusiv ai lui Ponta ori ai partidului său: e greu, dacă nu prostesc, să faci vreo deosebire între un Videanu şi, să zicem, un Marian Oprişan, între Gheorghe Fluture şi prahoveanul Mircea Cosma, între Pinalti şi Nichita, sau, de ce nu, între Elena Udrea şi Liviu Dragnea.

Acelaşi discurs e la fel de adevărat şi pentru categoria „mogulilor”, alt atribut nominativ denaturat semantic şi instrumentalizat politicianist. Căci dacă, spre exemplu, celebrii de-acum Vîntu şi Voiculescu s-au ales cu o notorietate demnă de o addenda la un eventual dicţionar juridic, un George Constantin Păunescu a sfârşit într-un anonimat inexplicabil, iar Adrian Sîrbu a fost pe rând disputat când de puteri când de opoziţii. În ce  categoria ar intra, de pildă, recent justiţiabilul Dan Adamescu? Afacerea „România Liberă” va fi fiind oare mai puţin jegoasă decât cele ale altor trusturi mediatice?

Şi, în ciuda oricăror altor lămuriri, oricât de lucide ori neutre, realitatea tipologică a acestei categorii de profitori ai slăbiciunilor odioasei tranziţii marcate de o corupţie depăşind limita suportabilităţii există şi etalează un chip monstruos al politicii dâmboviţene. Ascunderea ei, sub fumul unor tăgade strict politicianiste, e deja o eroare şi o povară pe care nicio strategie, oricât de „deşteaptă” s-ar crede, n-o va salva: e un prea mare risc al cărui preţ trebuie plătit. Şi, de fapt, aşa s-a şi întâmplat. Preşul aruncat peste murdăria din prag nu face casa mai primitoare. Din contră, lăsat să treneze, o transformă într-o coşmelie. Un adevăr de o vădită simplitate. Compromis însă de funcţionarea partidelor noastre, de ieri şi de azi, viciate în însăşi esenţa lor de spiritul de cumetrie. Ori de gaşcă. Cu un supurant sindrom de cârdăşie căruia nici nu i se caută terapia. Fiindcă ori nu se vrea ori, mult mai grav, nici nu se (mai) poate.