Ne aflăm deja în săptămâna premergătoare alegerilor europarlamentare, prin care vom trimite în Parlamentul European un număr de 32 de eurodeputaţi, dimensiune conferită de ponderea populaţiei României la nivelul Uniunii Europene. Aceştia vor aparţine partidelor politice din ţară, de acum cunoscute, urmând a se alătura, în Parlamentul European, familiilor politice europene la care sunt afiliaţi. Care, la rândul lor, se află în reală competiţie, în sensul că liderul, capul de listă, reprezintă şi oferta pentru funcţia de preşedinte al Comisiei Europene. Şi aceştia, fiecare cu propriul program, sunt: conservatorul luxemburghez Jean Claude Juncker (PPE, la care sunt afiliate PDL şi urmează PMP); social-democratul german Martin Schulz (PES, la care este afiliată Alianţa PSD-UNPR-PC); ecologista germană Ska Keller (Partidul Verzilor); liberalul belgian Guy Verhofstadt (ALDE, la care este afiliat PNL) şi grecul Alexis Tsipras (stânga radicală europeană). Temele ultimei dezbateri organizate la Bruxelles, televizată în toate cele 28 de state membre UE, a celor cinci pretendenţi la preşedinţia CE, mai exact meniul discuţiilor, au fost austeritatea, imigraţia, şomajul. S-a vorbit şi despre „deficitul de democraţie” în luarea unor decizii şi Alexis Tsipras a rostit clar: „Noi vrem o Europă care să aparţină popoarelor”. Pentru ca belgianul în vârstă de 61 de ani Guy Verhofstadt să aducă în discuţie tragedia de la Lampedusa, din octombrie anul trecut: „Avem nevoie de o politică comună în domeniul imigrării şi trebuie să împărţim responsabilităţile în materie de azil”. După cum se ştie, insula italiană Lampedusa a fost teatrul naufragiului unui vas supraîncărcat cu imigranţi, din care 366 şi-au pierdut viaţa. Săptămâna trecută, Roma a ridicat, cu o vehemenţă neobişnuită, tonul la Bruxelles, în urma naufragiului, în largul coastei libiene, a unui vas, soldat cu 17 victime, recuperate din mare, şi salvarea a 206 imigranţi din Somalia şi Eritreea. De ce trebuie să mergem imperativ la votul de duminică, 25 mai a.c.? Răspunsul banal ar fi acela că suntem cetăţeni europeni, cu nu puţine avantaje derivate din acest statut: libera circulaţie, accesul la fonduri europene, accesul la subvenţia cuvenită producătorilor agricoli prin PAC, pacea pe care ne-o garantează prezenţa României în UE, programul Erasmus, dreptul la muncă în majoritatea statelor europene. Pentru toate acestea, dar mai sunt destule alte avantaje care decurg din calitatea de cetăţeni europeni, merită să mergem duminică la vot, sfidând absenteismul de acum cinci ani, când nu ne dumirisem de ceea ce înseamnă UE. Mulţi zurbagii pot cultiva reticenţa în a participa la vot, fără a clama public că nu se regăsesc în dezideratele spaţiului UE. Ar fi mai bine în afara acestui spaţiu? Să privim mai atent la ceea ce se derulează în Ucraina. Expunerea la absenteism a alegerilor europarlamentare derivă din competenţa civică a alegătorilor, din gradul de inserţie al acestora, elemente de ordin ideologic, la care am adăuga efectele conjuncturale ale ofertei politice. Apoi, UE a lăsat impresia unui sistem politic imuabil, dominat de diplomaţi şi birocraţi. Funcţionarea UE depinde însă de capacitatea PE în a susţine şi legitima acţiunile executivului. Ori, dacă PE este „rău ales” şi perceput a nu apăra interesele cetăţenilor în triunghiul PE-Comisie-Consiliu, consecinţele le resimt aceştia. Pentru prima oară, alegerile europarlamentare sunt personalizate, adică desemnarea viitorilor preşedinţi ai CE şi ai Consiliului European depinde covârşitor de rezultatul votului. Pe de altă parte, o rată ridicată de participare a noastră la scrutinul de duminică sugerează convingător că ne merităm statutul de ţară membră a UE şi, în context, merităm şi atribuirea unui post de comisar european într-un domeniu important.
