Ce ar trebui să ştim despre alegerile europene

Ne aflăm în toiul campaniei oficiale pentru alegerile europarlamentare care vor avea loc între 22 şi 25 mai a.c. în cele 28 de state membre ale Uniunii Europene. Ca o paranteză, Olanda şi Regatul Unit deschid „balul” joi, 22 mai a.c., iar Cehia (23-24) şi Italia (24-25) au rezervat scrutinului un interval de două zile. Cei 388 milioane de electori, reprezentând o populaţie de peste 500 milioane, vor alege 751 de deputaţi pentru Parlamentul European, cu un mandat de 5 ani, şi ne aflăm la cel de-al optulea scrutin – un sufragiu universal direct – cu un singur tur, primul având loc în 1979. Fiecare dintre cele 28 de state membre UE va desemna un număr de eurodeputaţi proporţional cu ponderea sa demografică în UE. Germania, de pildă, ţara cu cea mai mare populaţie, desemnează 94 de deputaţi, Franţa – 74, Italia şi Regatul Unit – câte 73 fiecare, Spania – 54, (…), România – 32. Luxemburg, Cipru, Estonia şi Malta au dreptul fiecare la câte 6 eurodeputaţi. Un candidat reprezintă în principiu un partid politic afiliat unei familii europene, formulă recunoscută de UE în urma tratatului de la Maastricht (1992). În mandatul 2009-2014, Parlamentul European a avut următoarea arhitectură conferită de familiile politice: grupul Partidului Popular European – 272 deputaţi; grupul Alianţa Progresistă a Socialiştilor şi Democraţilor – 190; Alianţa Democrată şi Liberală pentru Europa (ALDE) – 85; grupul Verzilor – 58 deputaţi; grupul Conservatorilor şi Reformatorilor Europeni – 53; Stânga Europeană Unită – 34; grupul Europa Libertăţii Democratice – 33; non-înscrişi – 30. Până acum, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre desemnau preşedintele Comisiei Europene. Însă prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare, s-a stabilit o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei Europene şi rezultatul alegerilor europene, şi ne aflăm în faţa primului „exerciţiu” de această natură. Mandatul lui Jose Manuel Barroso expiră la 31 octombrie a.c. şi există o reticenţă ca Angela Merkel să-şi impună viitorul interlocutor în fruntea executivului european. Deşi Germania reprezintă cea mai sănătoasă economie din spaţiul UE, şi nici o decizie de anvergură nu poate fi luată fără consultarea cancelarului. Martin Schulz şi Jean Claude Junker constituie ofertele stângii şi dreptei europene pentru comanda Comisiei Europene. Dar ei nu sunt singurii. Grupul ALDE îl susţine pe ex-premierul belgian Guy Verhofstadt, Verzii doresc o dublă preşedinţie – francezul Jose Bove şi nemţoaica Ska Keller, pentru ca stânga europeană să-l aibă candidat pe grecul Alexis Tsipras. Din punct de vedere tehnic, şefii de stat şi de guvern vor propune PE un candidat la preşedinţia Comisiei Europene, care va trebui însă validat de eurodeputaţii nou aleşi. Referindu-se la acest aspect, preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, a promis consultări înaintea avansării unui nume, astfel încât candidatul să aibă aceeaşi culoare politică cu majoritatea parlamentară. În fine, vor fi desemnaţi şi 27 de comisari europeni (28 cu viitorul preşedinte al Comisiei), câte unul de ţară. Şi acum o cifră: 5.000. Acesta este numărul personalului – eurodeputaţi, asistenţi, funcţionari, reprezentanţi ai CE, interpreţi – care va voiaja, poate nu zilnic, între Bruxelles (sediul CE, dar şi al PE) şi Strasbourg (al doilea sediu al PE). Şi o observaţie: în general mesajele de campanie ale partidelor noastre sunt terne, prea puţin seducătoare şi, oricum, lipsite de conţinutul aşteptat, menit să provoace maxim interes pentru acest eveniment, realmente important. La cinci ani de la precedentele alegeri europarlamentare „cultura” în materie s-ar fi cuvenit să fie alta. Fiindcă ne-am dorit enorm, şi asta nu mai trebuie demonstrat, să aderăm la uniunea Europeană. Mai exact să fim admişi.