Toate dictaturile s-au instaurat şi întreţinut prin mecanismul unei propagande reduse, la început, la nivelul unei frazeologii lozincarde, cu cât mai primitive şi mai agresive cu atât mai prizate de acele părţi bântuite de spectrul unei schimbări. Revoluţiile înseşi şi-au asumat, încă în faze pregătitoare, câteva sloganuri bine alămite în vederea unui impact mobilizator în rândul acelor categorii sociale defavorizate ori chiar abandonate unei precarităţi în sine revoltătoare.
Capitalismul, ca antidot al injustiţiei lungului ev mediu în esenţă sa feudală şi discreţionar cu majorităţile paupere şi pauperizate, şi-a găsit, odată cu instituirea canonică a raţiunii şi, prin ea, a ştiinţei şi a tehnologiei, un triumfător (justificat şi meritat) suport în sloganul sentenţios al strigătului revoluţionar din Franţa şi din Anglia sfârşitului de veac al XVII-lea: libertate-egalitate. Nu-i de mirare că, astăzi, într-un moment considerat de mulţi gânditori drept unul de cumpănă, tocmai binomul de avânt insurecţional, recompus ironic în varianta liberegalité, e rechemat în cauză, şi tot ca un slogan, împotriva societăţii neolibertine de către criticii ei cei mai acizi.
Mussolini, Lenin, Stalin, Hitler, ca să nu-i mai pomenim pe prea silitorii lor discipoli şi moştenitori (Mao, Kim, cu fii şi nepoţi, Fidel ori Ceauşescu), şi-au restrâns pretinsele lor programe politice la sfera câtorva lozinci, risipite în zeci de mii de cuvinte şi de pagini subsumate unei gramatici de prisos.
Lumea e în continuă şi rapidă schimbare, însă năravurile supravieţuiesc şi n-ar trebui să ne mire resuscitări lozincarde, în ciuda aparenţelor de noutate. Şi de înnoitoare puseuri de gândire.
În linii mari – mai curând strâmbe ori strâmbate decât… drepte, cum pretind nişte înnegriţi analişti de la noi, anticomunismul de astăzi nu e mai puţin lozincard decât antinomicul său inamic. Mai mult, în sărăcia de gândire disipată în enunţuri verbioase, în ciuda aparenţelor „analitice”, cuvintele-cheie, reiterate spasmodic, sunt aproximativ aceleaşi: libertate, democraţie, ba chiar şi dreptate, însă de-acum nu şi pentru – ori nu neapărat pentru – cei mulţi. Asta fiindcă statul însuşi, calificat ticăloşit prin mandatul său asistenţial, trebuie slăbit, ori chiar abandonat, eventual ceea ce a mai rămas din el, cu suveranitate ciuntită de supra-legislaţie comunitară.
Condamnat instituţional, decedat, aşadar, cu certificat şi cu depoziţii ale groparilor, comunismul continuă însă să intrige şi să irite, supravieţuind, paradoxal, nu doar în nostalgiile unor adepţi, ci cu o consistenţă diabolică în minţile celor care şi-au făcut din combaterea lor o maladivă obsesie. Şi cu cât evidenţa că nici din cadavrul său, vreau să spun al comunismului autohton, neaoşist şi falimentar, nu se mai găseşte nicio urmă, cu atât incriminarea sa e mai virulentă.
Şi, în aceeaşi ordine a lucrurilor – pervertită –, care de fapt nu-i altceva decât o mare şi deplorabilă dezordine, mulţi dintre răzvrătiţii imperturbabili împotriva comunismului sunt foşti… comunişti. Unii, o spun ei şi măcar în această privinţă le dăm dreptate, au fost doar bieţi membri, adică simpli posesori ai carnetului roşu. Nimic de comentat. Numai că, în cruciada asta bezmetică, nimeni – şi cu atât mai puţin acerbii critici de azi – nu mai are timp ori chef de disocieri: subtilităţi inutile, cui prodest? Or, tocmai în asta consistă gravitatea acestei obositoare tirade anticomuniste, în absenţa disocierilor căreia i-ar urma la fel de logic un lung şir de contextualizări, individuale ori colective, unele ţinând de elementare supape de destin.
Când însă, printre cei mai hohotitori toboşari ai anticomunismului se găsesc indivizi înscrişi prin ligile secunde ale nomenclaturii comuniste, pe care doar evenimentele din 89 i-a „salvat” de la ascensiuni probabil visate, fiindcă altminteri nici nu se explică elanul lor predecembrist, mie unul îmi suficient de limpede că, în acest particular caz, recursul lozincard nu mai are o simplă justificare incidentală: ţine de o vocaţie, a răului, la fel de diabolică precum „modelul”, strict şi egal lozincard, al comunismului readus în laboratorul de anatomie… medicală. Ei, „toboşarii” anti-comunişti de astăzi seamănă mai mult cu nişte comunişti fără… portofoliu. Lucru ce se poate, la o mare dintre ei, cu acte în regulă.
