Invocarea autonomiei, într-o primă fază, ceva mai fezabilă şi, prin urmare, mai uşor de acceptat, a devenit, mai ales în contextul anexări Crimeii de către un Putin devenit surprinzător de reactiv la adresa unui Occident prins pe picior greşit, un subiect tare al agendei diplomatice şi politice din aceste ultime săptămâni. Ca şi cum răni oblojite, în conjuncturi deseori fragile în suporturile lor structurale, s-ar fi redeschis, ca la un semn, supurând tocmai acum în interiorul unei Europe statuate Unite, dar şi în afara ei, acolo unde determinările de natură geopolitică s-au resuscitat cu o vigoare pe care puţini au intuit-o.
De decenii, în Spania post-franchistă, Catalunia a deschis un adevărat front, politic şi plebiscitar, revendicând, în doi paşi, mai întâi o potenţare a autonomiei pe care oricum o avea, iar apoi, acum, o mişcare solidă şi legiferantă, pentru independenţă deplină. Şocantă a devenit, în ultimul an, pretenţia Scoţiei, direct spre independenţă statală şi, apropos de Crimeea, Anglia nu se sfieşte să evoce, în ciuda trepidaţiilor istorice, de o densitate şi o tensiune cu totul speciale, în spaţiul ce se cere afară, unul din toposurile sale originare.
Iată însă că şi în Italia tendinţe centrifuge similare s-au făcut prezente în aceste ultime zile. Şi nu mai e vorba de tentaţiile secesioniste nordiste, visate, clamate şi promovate de aventuroasa Liga a Nordului ce şi-a şi proclamat, neconstituţional, o „ţară”, Padania, în întreaga parte septentrională, cu drapel şi cu un „guvern” provizoriu. Nu, cu totul neaşteptat, surpriza a venit de această dată de unde clasa politică italiană, în întregul ei atât de heteroclit, s-a aşteptat cel mai puţin: de la o regiune, Veneto, întinsă şi bogată, al cărei orgoliu istoric, deşi supravieţuitor prin pliurile mai ascunse ale veacurilor, şi-a regăsit, tocmai acum, un moment de graţie.
Regiunea, cu şase provincii privilegiate ca putere economică şi ca ofertă turistică (să nu uităm Veneţia cu ceea ce reprezintă ea în mentalul global ca atracţie şi seducţie), nici nu-şi mai pune problema unui pas iniţial de autonomie. Pe care, oricum, îl are, în cadrul actualei legislaţii, în ciuda faptului că puterea centralizată la Roma e găsită responsabilă de mai toate relele şi crizele ce traversează, după 2007, Peninsula.
Dominat de berlusconieni, din fostul Partid al Libertăţilor şi, actualmente, Forţa Italia, dar secondat şi de o fracţie puternică leghistă, consiliul regional a iniţiat, acum o săptămână, o acţiune referendală, evident neconstituţională, iar rezultatele, de ce ne-am mai mira, sunt con similare cu cele din… Crimea, din Catalunia şi Scoţia. Sar peste gregarele insuliţe artificiale găgăuze ori transnistrene, uşor de escamotat din ecuaţia mai generală, chiar dacă tocmai de aceea nu mai puţin generatoare de frisoane cu impact zonal şi global.
În cazul Italiei, straniu li s-a părut observatorilor două ipostaze: prima e legată chiar de distanţa, aş zice, riscând, autonomă faţă de Liga Nordului. Aceeaşi Ligă cu program secesionist înscris în statut şi care n-a reuşit, nici la guvernare, nici cu cele câteva acţiuni referendare să convingă, prin cifre, de o manieră ne-univocă, legitimitatea pretenţiei ei.
În al doilea rând, un analist, italian, dar cercetător la un prestigios institut economic american, argumenta, într-un studiu apărut în presa peninsulară, cum în stare de independenţă, Veneto ar avea toate şansele unei veritabile revoluţii economice şi sociale, dispunând, prin autogestiune, de un excedent de capital chiar în condiţiile în care ar reduce substanţial taxe şi ar acorda zonelor litigioase, precum educaţia, sănătatea, transporturile, pensiile şi veniturile salariale,. procente categoric mai mari decât cele ce-i survin prin filiera centralizată a Romei.
Greu de spus câtă şansă va avea o astfel de tentativă. Fără Veneto, cu Padova, Verona, Vicenza, Belluno şi alte centre pline de istorie şi de atracţie, e aproape imposibil de gândit Italia: nici vorbă de acel Belpaese, porecla orgolioasă ce-o face unică şi atât de tentantă pentru orice locuitor al de pe Terra. Asta nu înseamnă că, adunate laolaltă, toate aceste mişcări autonomiste şi independetiste nu sugerează cumva nişte noi mitomanii. De care secolele trecute n-au dus lipsă şi care au fost depăşite, cu suferinţe şi drame, la capătul cărora Europa şi Lumea ne-au apărut ceva mai ispititoare. Şi mai sigure.
