În forfota, ţâfnoasă, cu propulsii catastrofice, ce pare a fi luat în stăpânire, imprevizibil şi tocmai de aceea dureros, veacul în care abia ce am intrat, istoria – şi Historia, în determinarea ei milenară – a devenit un adevărat câmp de bătălie. Între superputeri, în curs de repoziţionare pe o axă biunivocă pe care o crezusem depăşită şi abandonată, dar şi, printr-un pernicios proces de contaminare, între zone de interes în care, dincolo de raţiuni strategice invocate, se ascund, frecvent, nu puţine elanuri ale unor grupuri ce şi-au făcut din neoliberism şi capitalism sălbatic o ideologie cu efluvii ale unei veritabile „religii”: a profitului, a câştigului speculativ, sub semnul caustic al banului câştigat cât mai uşor şi în dispreţul sărăciei şi a dezmoşteniţilor de pretutindeni.
Nimic din cea-a fost, parafat (în tratate şi legislaţii internaţionale) nu doar că nu mai are nici măcar consistenţa primară, dar observăm un fel de competiţie infamă între interpretări pro domo. Istoria e, acum mai mult ca niciodată, un obiect al unor aiuritoare tehnici hermeneutice.
Cazul conflictului ruso-ucrainean e mai mult decât simptomatic: e aproape un contra-model, un fel de „manual” de intoxicare a unei părţi de către cealaltă. Şi, ceea ce este mai grav, nu avem, aşa cum ar fi poate firesc, două instanţe de drept internaţional în conflict, ci o difuză şi neomogenă dispută, în care nicio o ordine, nici veche şi cu atât mai puţin des invocata nouă, nu se mai detaşează.
Astfel încât că, exact ca într-o străveche butadă evreiască, toate părţile au… dreptate. Şi şi-o revendică cu patetisme, fie dispreţuind litera unor documente oficiale, fie oferind, în acelaşi documente, propriile lecturi: pe cât de adevărate pe atât de false. Suntem într-unul dintre paradoxurile lumii „noi”, actuale, ale cărei mişcări apar tot mai imprevizibile şi ale cărei ţinte, disimulate sub lacătul unei secretomanii tot mai greu de apărat (în era tehnicii satelitare), au un singur numitor comun: redistribuirea sferelor de influenţă.
Există, în acest cvasi-sinucigaş marş spre ceva încă nelămurit, o râvnă a vrajbei şi a distrugerii pe care numai marile cataclisme, naturale dar mai ales umane (cele două conflagraţii ale trecutului veac) o mai pot egala. O năpăstuitoare vocaţie a destrămării, pe care, noi, românii şi majoritatea celor din Estul ex-comunist, am trăit-o şi am simţit-o pe propria piele în ultimii aproape 24 de ani: o industrie pusă la pământ şi vândută, ca fier vechi, la bucată, instituţii (educaţie, sănătate, justiţie, ca temelii ale Statului) „reformate” într-un ritm… semestral, ca să nu mai vorbesc de cele cinci decenii de comunism, totalitar ori despotic (aspect ce-ar merita alte şi mai lucide analize) din care am reuşit contraperformanţa de a le transforma într-un fel de „gaură neagră” a Istoriei noastre naţionale. Or, se uită cu o lejeritate cutremurătoare faptul că în toată acea perioadă s-a şi muncit, cum-necum, dar mai ales că… s-a trăit. Cineva, o minte mai lucide decât a propagandiştilor rebranduiţi de azi, spunea că tot ceea ce am trăit este viaţa noastră. Un sofism, se va spune, Dar cât adevăr se ascunde în simplitatea sa semantică.
Îmi amintesc de nişte cuvinte ale lui Albert Camus (şi el… comunist, deci pasibil de uitare dacă nu chiar demn de un index!) rostite în ambientul Nobelului suedez care-i încununa magistrala personalitate: „Fără îndoială, spunea el, că fiecare generaţie se crede a fi destinată să refacă lumea…”. Iar dacă generaţia sa, aşa cum afirmă, era convinsă că „nu o va face”, îşi aroga o altă misiune, mult mai importantă în opinia marelui scriitor, anume: „Aceasta constă în a împiedica destrămarea lumii”.
Or, nimic nu-mi pare în aceste zile mai urgent decât detectarea şi denunţarea unui astfel de pericol, întru-un moment în care tentaţia distrugerii surclasează nu doar un mit, ancestral, al construcţiei, cât îndeosebi măcar grija conservării a ceea ce ne-a mai rămas dintr-un patrimoniul umanităţii ce i-a dat acest drept la propria-i eternitate.
