Ca orice părinte, Traian Băsescu are o slăbiciune afişată şi asumată pentru odraslele sale. Nimic de obiectat. A făcut-o publică în repetate rânduri, ba a riscat să-şi dispute această slăbiciune, absolut firească, la egalitate ori pe deasupra poziţiilor, imparţiale şi neutre, pe care le incumbă, politic şi constituţional, ale celei mai înalte demnităţi în stat.
Cu fata cea mare, acest soi de slăbiciuni s-au verificat în legătură cu afacerea cumpărării unui imobil somptuos şi, ca atare, cu costuri la care numai cloaca interlopilor ori a baronilor atât de mult trâmbiţaţi îşi permit să se preteze. Pretenţia unui tânăr notar, oricât de priceput şi de descurcăreţ în limite legale, n-au convins, la vremea aceea, pe nimeni, cu excepţia grijuliului părinte şi a unor dintre adepţii săi cei mai vocali. Despre cele aproape 300 ha de teren valorând peste un milion de euro, ce s-ar mai putea spune dincolo de toate cele spuse, de o parte şi de alta?
Cât despre mai faimoasa EBA – şi faimoasă nu doar ca odraslă prezidenţială ori graţie vreunei performanţe legitimate cu argumente de performanţă susţinute de propriile dote -, lucrurile au stat încă şi mai rău. Strecurată, cu complicităţi partizane şi amendabile, prin avanposturile tineretului pedelist în custodia unor personaje cu sarcini „pedadogice” anume trasate şi deloc ascunse opiniei publice, fiica cea mică s-a dovedit, încă din start, o tânără cu un serios handicap de cultură şi ostilă unor minime norme de etică, înţelegând prin aceasta mai ales acea capacitate de autoevaluare şi, în consecinţă, de recuzare a unei râvne excesive.
Ajunsă, printr-un tertip pe cât de ieftin, pe atât de ipocrit, parlamentar european, ea a devenit celebră nu prin cine ştie ce iniţiative ori intervenţii (pe care, cu o nonşalanţă tupeistă, şi le evoca în ultimele zile fără cuvenita obligaţie de a le şi numi), cât mai ales prin gafele, în proasta tradiţie pe care o inaugurase deja în anticamerele imunde ale carierei sale politice.
Istoria se repetă, aproape în acelaşi decor al politicii dâmboviţene instaurate de părintele ei, compromiţând, cu un apetit grosier pentru Putere, chiar şi aspecte particular, dar nu mai puţin emblematice, ale unei democraţii pe care un predecesor al lui Băsescu, dar „sărac şi curat”, se grăbise, luat de val, s-o numească… originală. EBA, aşadar, nu doar că va reitera aventura de prost gust de a asedia un al doilea mandat de europarlamentar: o face însă în aceleaşi grile, cu ipocrita pretenţie de candidat „independent”, dar şi cu un plus de determinare absurd narcisiacă, o ţâfnă însumabilă parcă unui patrimoniu paternal, nu neapărat genetic, ci mai curând mimetic şi, deci, conjunctural.
Gravitatea unei astfel de întreprinderi mi se pare revoltător de cinică. Şi nu fiindcă, respectiva tinerică posesoare a unui CV scolastic întru nimic recomandabil vreunor compensaţii merituoase, cât pentru deserviciu pe care îl face principiului elementar al valorificării adevăratului potenţial al celor din generaţia sa probaţi ca deţinători de rezerve de performanţă ce-ar merita cu prisosinţă mai mult decât alternativa fugii în afară.
Greu de înţeles, în context, ambiguitatea tătucului: mai ales dacă e raportată la pretenţia d-sale de „diriginte” al întregii clase politice în care nu se sfieşte să se raporteze, cu o asiduitate egalată doar de un partizanat cam „chior”.
M-am întrebat, atunci, la întâia fărădelege, şi mă întreb şi acum: ce-i lipseşte unei tinere ca Elena Băsescu, răsfăţată de un noroc care, în acest caz, este fermentat în „atelierele” de destine de către zei proscrişi pe un Olimp uzurpat şi uzurpator, ca s-o arunce într-o astfel de ipostază caraghioasă şi ipocrită? Bani, avere, condiţie socială – în niciun caz, le are din belşug pe toate şi, pe cât se pare, cu mult decât ar avea nevoie şi mai mult decât îşi îngăduie alte odrasle ale unor lideri politici ale unor naţiuni mult mai puternice ale lumii în care trăim.
E cu siguranţă un… moft. Nu degeaba trăim în ţara lui Caragiale ale cărui triste, în aparenta lor veselie, avertismente încă ne presează, ne agresează chiar, dar nu ne şi… trezesc.
Fetele lu’ tata e, dacă nu cumva mă înţel, e unul din şlagărele, de un gust muzical aproximativ, obişnuite pe la cumetriilor de azi. Şi mi se pare că, obturându-şi, şi pe această filiaţie deloc de ignorat, o demnitate, de şef de stat, Băsescu rămâne încă şi mai departe, după aproape zece ani, decis să întrupeze, chiar şi în detalii, postura de părinte „deraiat” al naţiunii.
