Am scris cu o săptămână în urmă despre confruntarea faţă în faţă a celor „trei muşchetari” în alegerile primare pentru un nou lider al Partidului Democrat, majoritar, dar fragil, în Parlamentul de acum, obligat, după scrutinul din februarie trecut, la o „largă coaliţie”, re-cârpită, după demiterea lui Berlusconi din Senat şi scindarea formaţiunii sale în două partide. O competiţie începută prin septembrie, caracterizată de mulţi analişti, din interior şi din afară, ca un fel de „gherilă” a unor tineri politicieni împotriva întregii politici canonizate tradiţional; un „cutremur” al unei clase politice tot mai contestate şi hulite, considerate unanim incapabilă de a se reforma.
N-au lipsit, în acest context, previziunile catastrofice privind un posibil dezinteres al masei de alegători ai stângii, dezavuaţi de politică. Şi, totuşi, duminică seara, încă de la orele 17.00, când s-au difuzat primele rezultate, cea mai mare surpriză a constituit-o tocmai afluenţa extraordinară la vot: aproape trei milioane de italieni aveau să-şi exprime votul pentru unul ori altul dintre cei trei tineri candidaţi, cu toţii tineri, până în patruzeci de ani, cu toţii inteligenţi, cultivaţi, carismatici.
Câştigătorul, de data aceasta, cel scontat, este celebrul, de-acum, primar al Florenţei, Matteo Renzi, învinsul de anul trecut al unei competiţii ghidonate de vechii lideri ai gărzii comuniste.
Dincolo de caracterul plebiscitar, recunoscut şi lăudat de aproape toată lumea, inclusiv de cei mai înverşunaţi adversari politici (berlusconiani, îndeosebi), Matteo Renzi, ca şi cei doi învinşi ai săi, a ţinut să sublinieze amprenta unei cotituri istorice a evenimentului: schimbarea nu a unei garnituri politice cu alta, ci a unei generaţii, cea veche, stafidite în aerul putrid al politicianismului desuet şi învins de noile realităţi ale lumii de azi.
Am urmărit, timp de un ceas, la miez de noapte, într-un vechi şi vestit teatru florentin, un discurs cu adevărat captivant, în care, cu o capacitate de disociere şi de sinteză excepţionale, cu un plus de emotivitate cu ecou concret în studiourile televiziunilor ce l-au comentat, Renzi a reuşit nu doar să confirme oportunitatea propriei sale victorii, ci să clarifice unele dintre sfidările pe care Italia trebuie să le înfrunte, nu peste o săptămână, o lună, un an, ci imediat, astăzi. Cum se ştie, dincolo de criza economică şi politică în desfăşurare pe care o traversează Italia, o hotărâre de săptămâna trecută de Curţii Constituţionale a anulat chiar Legea electorală în baza căreia s-a constituit actualul Parlament. O provocare imensă, maliţioasă, care a provocat o dispută ce îi face pe unii (formaţiunea cu apetit anarhic Cinque stelle a lui Beppe Grillo şi, deloc surprinzător, noua „Forţa Italia” a condamnatului Berlusconi) să invite pe preşedintele Napolitano să dizolve cele două camere, ca fiind ilegitime, ba chiar el însuşi să-şi dea demisia, din acelaşi motiv, ales adică în baza unei legi neconstituţionale.
Noul lider al stângii, Matteo Renzi, s-a poziţionat însă, cu argumente raţionale şi infailibile, în favoarea actualului executiv al lui Enrico Letta (al cărui preferat nu a fost), însă pe un termen scadent în câteva luni şi cu trei precis delimitate obiective: o nouă lege electorală, un nou program de stabilitate economică şi, ca un corolar, trecerea imediată şi necondiţionată la treabă: concret, transparent, cu obiective urgente şi clare, totul subsumat chemării de a-şi sufleca mânecile şi a lăsa politicianismul în debara.
Personal, am trăit impresia unui exerciţiu de politică pe modelul anglo-saxon, american: Renzi şi-a asumat acest lucru, reiterând, pe urmele lui Obama, laitmotivul „schimbării”, dar admiţând şi calificarea pe care i-au dat-o mulţi jurnalişti de un Blair al Italiei; subliniind obsesiv că el reprezintă o generaţie născută „globalizată” într-o lume mondializată, a trimis săgeţi spre Bruxelles (trimiţându-l, spre exemplu, pe Barroso… acasă şi cerându-i să lase Europa celor capabili s-o refacă în temeiurile ei adevărate), împotriva cursului politico-militar al NATO (rememorând revolta trăită pe când era încă un adolescent la crimele abominabile ale unor soldaţi olandezi la Trebeniţa, în fosta Iugoslavie, ucigând copii şi bătrâni) şi cerând, în locul unei subordonări oarbe la decizii de cabinet din Bruxelles, revenirea la o conduită verticală, egală pentru toţi actorii.
Personal, m-a frapat importanţa pe care noul lider a acordat-o educaţiei, recuperarea valorilor şcolii şi ale familiei, ca factor decisiv şi complementar cu şcoala în decantarea caracterelor de care societatea umană deja de azi, dar mai ales de mâine, are urgentă nevoie.
