95 de ani de la Marea Unire

În 1918 s-a făcut România Mare. Potrivit interpretărilor „naţionale” româneşti, aşa trebuia să se întâmple, dar sunt de reţinut şi vorbele, deloc inspirate, ale lui Petre P. Carp, în două rânduri prim-ministru din partea conservatorilor: „România are atât de mult noroc încât nu-i mai trebuie şi oameni politici”. Dar iată ce spunea istoricul Lucian Boia, căruia suntem tentaţi să-i dăm dreptate: «Fără deznodământul cunoscut al primului război mondial e greu de spus cum ar fi evoluat raporturile naţionale în această parte a Europei. Dacă Austro-Ungaria nu era înfrântă, „detaşarea” Transilvaniei nu era chiar la îndemână, cu atât mai mult cu cât românii, majoritari, trăiau alături de o populaţie importantă maghiară şi germană». A existat în acel moment istoric astral o împrejurare extraordinară datorată şi revoluţiei bolşevice – Marele Imperiu Ţarist clătinându-se –, care a permis Basarabiei să se desprindă de ansamblul rusesc, iar apoi Sfatul Ţării de la Chişinău să voteze, la 27 martie (9 aprilie) 1918, unirea cu România; de cealaltă parte, după prăbuşirea dublei monarhii, Marea Adunare Naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Crişana a votat, la 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, realipirea la România. Consiliul Naţional din Bucovina făcuse acelaşi lucru cu trei zile mai devreme. În chip aproape miraculos, prin aportul unor oameni politici de referinţă, se întregea ţara şi spre răsărit şi spre apus. În timpul negocierilor anevoioase de la Versailles (1919-1920) a mai intervenit un eveniment neprevăzut: în Ungaria, în martie 1919, puterea a fost preluată de un guvern comunist, în frunte cu Bela Kun. Cu un teritoriu redus la mai puţin de o treime, Ungaria devenise terenul ideal pentru a prinde comunismul şi în iulie 1919 îndrăzneşte să lanseze armata sa în tentativa preluării Transilvaniei de la români şi după unele surse să facă joncţiunea cu trupele bolşevice de pe Nistru. Armata română a intrat atunci în Ungaria şi, fără a mai asculta de Marile Puteri, a ocupat Budapesta la 4 august 1919, pentru trei luni. Permiţând instalarea unui guvern ungar relativ democratic, cu amiralul Horty în fruntea statului ca regent. Ceea ce se omite, nu rareori, este faptul că ocuparea Budapestei a zăgăzuit pentru două decenii şi ceva instalarea comunismului în centrul Europei. Este un detaliu de care trebuie ţinut cont, care trebuie atribuit guvernului lui Ionel Brătianu. Naşterea, cu mari dificultăţi, a României Mari, „din Banat până la Nistru”, vis secular al românilor în decembrie 1918, a făcut din ţara noastră poate singura din Europa, în afara ţărilor mici, una al cărei sentiment naţional era întemeiat pe faptul că toţi vorbeau aceeaşi limbă. De la Nistru pân’ la Tisa. Revenim la vorbele nepotrivite ale lui Petre P. Carp, altfel un om politic de luat în seamă în perioada interbelică. Ionel Brătianu, înţelegând că era nevoie de un liant puternic, ca cimentul, ca să menţină unirea şi să ne reprezinte la Paris când ni se făceau dificultăţi, a acceptat ca prim-ministru un ardelean, Voida Voievod, care a mers să negocieze Tratatul de la Trianon, unde s-a semnat pacea cu Ungaria la 4 iunie 1920. România Mare, prin noile sale dimensiuni, devenea una din ţările relativ importante ale Europei (295.000 km pătraţi, faţă de 137.000 km pătraţi înainte de primul război mondial), dar rămânea în zona ţărilor slab dezvoltate. Premisele procesului de modernizare se înfiripau. România interbelică a fost ţara cu cel mai mare evantai etnic, cultural şi religios. Să mai adăugăm că în două provincii – Bucovina, 44,5%, şi Dobrogea, 44,2% – românii nu aveau decât o majoritate relativă. Procesul democratic va avansa poticnit, şi ceea ce s-a întâmplat se ştie. Când va reveni România între hotarele ei fireşti e anevoios de anticipat. Bucuria oficialilor de la Bucureşti şi Chişinău, în aceste zile, e firească şi trebuie împărtăşită. Dar revenirea Republicii Moldova la patria mamă rămâne un deziderat, Transnistria fiind „piatra de moară” care validează „puterea de decizie” a Moscovei asupra oricărei perspective europene a micii republici post-sovietice. Să năzuim avem dreptul şi, din această perspectivă, la 95 de ani de la Marea Unire orice speranţă poate fi atinsă de fiorul înfiripării.