De la înţeleptul atenian Solon încoace, cu puţine excepţii, sistemul democraţiei aşa cum a ajuns până la noi pare, acum mai mult ca oricând, o himeră. Invocată copios în cele mai diverse, contradictorii şi deseori paradoxale contexte, democraţia a sfârşit prin a se goli de orice legitimitate semantică. Etimologică. Angajată în certurile, nu o dată scandaloase, şi bătăliile doctrinare, a fost – şi este încă – un fel de ecuaţie matematică (2+2=4), un terţiu exclus, ca în tomism, doctrinar şi acesta, şi chiar, cu o metaforă ceva mai tare, un sesam deschide-te, ca în butaforia unui jongleur improvizat în colţul străzii: un prilej şi deopotrivă pretext de a justifica orice, chiar şi dictatura cea mai feroce.
Cine poate contesta instrumentalizarea ei de către regimurile cele mai odioase, mai sângeroase din istoria, de ieri, ba chiar şi de acum? Cele două cataclisme, ideologice şi nu numai, ce-au însângerat veacul de care abia ne-am despărţit – comunismul şi fascism-nazismul – nu doar că au invocat-o declarativ, dar s-au obosit să-i dea şi o patină eclatantă, în ciuda subzistenţei ei fantasmagorice, de paiaţă la un târg de vechituri. De la Lenin la Stalin, de la Mussolini la Hitler, de la Mao la Ceauşescu şi la foarte recentul Chavez, simpla ei enunţare a avut scopul de a-i ascunde până şi firava origine semantică. Chiar în clipele finale ale existenţei lor, de la Caesar la sultanii vechiului imperiu otoman, de la Ludovic al nu ştiu câtelea, trecând prin cazărmile imperiale ale lui Napoleon şi până la Ceauşescu într-o cămăruţă slinoasă, dar tot de …cazarmă, de la Târgovişte, toţi au ţinut s-o invoce. Desigur, Churchill va fi având dreptate: crudă, injustă, aproximativă, proastă chiar, dar altceva mai bun nu există. Şi, probabil, aşa şi este. Însă acest raţionament incapabil să-şi ascunde cinismul nu ar trebui să ne împiedice de a-i detecta, cu ceva mai mult efort analitic şi mai mult spirit prospectiv, nu neapărat fisurile „logice”, cât contradictoriul consubstanţial, intrinsec, acea carenţă spinozistă de inadecvare la lucru (opusă, deci, lui adaeqatio a res). Cu alte cuvinte, distanţa dintre ceea ce spune şi pretinde şi ceea ce oferă şi ajunge să realizeze, să în-făptuiască: o pură şi dezastruoasă aporie. Un non sens.
Care ar fi, aşa cum au început să detecteze, printr-o revigorare a gândirii critice din Occident pe linia unui neomarxism de sorginte gramsciană, principalele hibe ale democraţiei, occidentale înainte de toate, americano-europeiste, se înţelege?
Cea mai evidentă şi, în acelaşi timp, mai frapantă şi paradoxală este tocmai vidul de conţinut, distanţa astrală dintre pretenţia statuată şi propagată şi gradul, scăzut, fantasmagoric chiar, al aplicării ei în exerciţiul praxisului politic. De la guverne naţionale la cele supranaţionale, de la Bruxelles la Strasbourg, dar şi la New York-ul FMI-ist, ceea ce se poate constata cu destulă evidenţă democraţia e doar o vorbă goală, o banală figură de stil. La analize ceva mai atente – şi mai libere de prejudecăţi „ideologice” – democraţia în act pare a trimite mai curând la modelul tribal: „capul”, multiplicat (instanţe decizionale, inclusiv la paliere juridice şi morale) ori duplicat (etalonul „războiului rece”, oricât gata să fie reîncălzit), e acolo, la timonă, ori la …pupitru, distribuind cu o generozitate bolnavă, umorile sale, nu mai puţin „doctrinare”. Şi o face cu ticăloşia celui care te invită – ba chiar te obligă – să le asumi. Ca fiind ale tale. Tot în numele democraţiei, devenite astfel o jucărie spectrală.
