Există, de la Creangă la Slavici şi până la cei mai tineri cărturari de astăzi o bogată bibliografie consacrată figurilor dascălilor, mai modeşti ori faimoşi, cei mai mulţi exilaţi în ceaţa uitării, care ne-au pecetluit destinul. Cumva aleatoriu, interesul fiecăruia dintre noi se îndreaptă îndeobşte către figurile, aşa-zicând, de marcă, impuse în circuitul public, în defavoarea acelor anonimi, dar bravi slujitori ai catedrei şi ai misiunii lor, deseori scăpate prin sitele derizoriului.
Evoc, acum şi aici, figura unui mare dascăl al Craiovei: Iosif Iser, profesor de Biologie la prestigiosul Colegiu „Fraţii Buzeşti”, vreme de câteva decenii şi emigrat („scăpat” peste hotare), pe la începutul ticăloşitului deceniu optzeci, tocmai în Australia unde, din câte ştiu, trăieşte şi astăzi.
Amintirile mele au ca reper toamna anului 1959 când, încheind, în satul natal, ciclul primar în şcoala cu doar două săli de clasă, am luat drumul gimnaziului, la…centru, adică la Bratovoieşti, unde, pe ploaie, pe zăpadă ori zăpuşeală, soseam, şase zile ale săptămânii, copii din cele patru sate arondate comunei.
Dacă nu mă înşeală memoria, toţi dascălii noştri de atunci erau fie învăţători, fie simpli absolvenţi de liceu, propuşi, nu fără exigenţa unor selecţii şi concursuri rânduite după criterii de merit. Singurul licenţiat, cum aveam să aflu ceva mai târziu, era profesorul Iosif Iser, o figură cu o impunătoare statură, mereu afişând un zâmbet în care se ascundea laolaltă o evidentă deschidere umană dar se şi insinua o propensiune ironică, nemiloasă când era cazul.
Ne-a fost, celor vreo 15-16 prichindei adunaţi în sălile paupere ale unei clădiri mai degrabă neprimitoare, dascăl la câteva discipline şi, mai ales, diriginte, vreme de trei ani.
În ceea ce mă priveşte, continuu să mă întreb şi astăzi dacă nu cumva, fără intervenţia tânărului dascăl pe atunci, existenţa, destinul meu n-ar fi căpătat cu totul alte coordonate.
Întâi de toate, ca diriginte, ne-a „spionat” în drumul de întoarcere spre casă după ore. Drum lung, de vreo cinci kilometri, pe care, probabil ca să-l ni-l facem mai uşor, îl asociam cu ştrengării, ba chiar şi cu jocuri mai mult ori mai puţin îngăduite. Astfel, ne-a prins – eu transformat în vinovatul principal – jucând… rişca. A urmat „pedeapsa”: ascultarea, a doua zi şi încă în următoarele zile, la toate lecţiile pe care le aveam împreună, ba chiar, la solicitarea sa expresă, şi la toate celelalte. Eram, cred, la doar câteva săptămâni de la debutul anului şcolar şi, fireşte, cu excepţia colegilor de la… centru, noi ceilalţi, „venetici”, nu fusesem încă evaluaţi.
S-a întâmplat însă ca prestaţia mea să corespundă. Şi, astfel, am câştigat aprecierea dascălului ce avea, vreme de trei ani, să se transforme într-un interes pentru propriul meu viitor. La finalul gimnaziului, părinţii aveau deja soluţia pregătită: şcoala profesională, ca şansă a unei meserii şi a unui loc de muncă asigurat. Profesorul Iser s-a opus şi, inspirat, i-a înscenat tatălui meu o mică şaradă, propunându-i, ca alternativă la incapacitatea susţinerii materiale la liceu, să mă… adopte, în rolul unui fel de tutore. Cum era de aşteptat, lovit în mândria sa, taică-meu a decis atunci că mă va înscrie la liceu.
Îmi stăruie şi astăzi în memorie, neliniştea aproape paternă cu care, după prima probă scrisă, la Limba română, în curtea Colegiului „Carol I”, profesorul Iser mă aştepta, cu o figură paternă, să se asigure că apucasem pe drumul cel bun.
În acelaşi an, el însuşi se transfera la „Fraţii Buzeşti”. Ne-am revăzut, din păcate, rareori, dar de fiecare dată cu o emoţie ce mi-a blocat acel gest absolut necesar, obligatoriu, de a-i adresa o recunoştinţă pentru un interes şi o atenţie fără de care, cine ştie, destinul meu ar fi fost cu totul altul.
Şi mă întreb, prins de patima acestei evocări, câţi dintre dascălii de astăzi îşi mai asumă, fie şi în parte, o misiune de un asemenea calibru? Dascălul, în linia celei mai vechi pedagogii, nu e doar un model. Un modelator de conştiinţe. E şi un părinte. Fie şi de grad secund. Cu o impedanţă în ordinea destinului, de multe ori, mai mare decât a părintelui natural.
