Seceriş în Dolj

Pe întinderea Doljului, parcă fără sfârşit, la orice contemplare devii părtaş la taina culorii aurii, predominantă a acestor zile de iulie, care frondează privirea. Este vremea secerişului, a strânsului grâului, poate cea mai importantă bogăţie a oamenilor acestor locuri, într-o vară care merită un elogiu pentru generozitatea ei. Au fost câteva zile caniculare, urmate de ploaie şi vijelie, dar n-a lovit grindina, ca în alte locuri, şi deocamdată promisiunea unei îndestulătoare producţii se menţine, ameninţată doar de norii cenuşii şi trecători, priviţi cu încruntare de oamenii pământului. Nu puţini la număr, al căror trai depinde de ceea ce obţin printr-o trudă fără preget. Lumea s-a schimbat cu totul şi, în deplină armonie, şi lumea rurală doljeană. De la secerişul tradiţional, descris inegalabil de Marin Preda, cu Moromete şi a lui muiere, Catrina, treziţi din somn de cântecul cocoşilor, nu mult după crucea nopţii, cu mult înainte de revărsarea zorilor, şi alaiul de căruţe pornite spre câmp, ascuţitul secerilor şi pregătirea legăturilor pentru snopii de grâu, la ceea ce se vede astăzi, orice comparaţie nu-şi are rostul. Se strânge doar, ca întotdeauna, grâul cu spice „cât vrabia”, dar cu combine sofisticate, unele dirijate prin GPS şi puţine detalii mai amintesc, pare de necrezut, de povestea mai de demult. Poate, deşi nu suntem siguri, doar efluviile miresmatice ale ierburilor campestre şi stolurile de berze în căutarea a ceea ce doar ele ştiu. Sub un cer numai al lor. Nici un moment al trudei pământului n-are atâta inefabil ca strânsul grâului. Motiv pentru care, poate, nu puţini au fost scriitorii neamului tentaţi să se vindece de tristeţe şi moarte în marea de spice. Căutând a înţelege cum e cu puţintă atâta forţă şi frumuseţe. Pentru a accepta că grâul nu este o simplă plantă cerealieră, ci face parte de demult din sufletul şi conştiinţa noastră. Locuri vestite pentru frumuseţea lor, spre care mulţi dau năvală în aceste zile estivale, pălesc în faţa tabloului oferit de un lan de grâu, încă semeţ, în calea combinelor. Spicele trag greu spre pământ şi arde soarele de amiază. Iar grâul e aur. Şi viaţă pentru noi toţi. N-am fost nicicând „grânarul Europei”, mit clamat de toţi care îşi gâdilă singuri urechile. Nici pe vremea Vechiului Regat, nici a României Mari, şi istoricul Bogdan Murgescu, o competenţă în materie, lămureşte lucrurile prin statistici de netăgăduit, în lucrarea sa de referinţă „România şi Europa. Acumularea decalajelor economice – 1500-2010” (Ed. Polirom, 2010). Că sună bine o asemenea aserţiune este o realitate, dar că nu rezonează cu adevărul, este demonstrat. Şi ar fi bine să ne ferim de vorbele care se rostogolesc repede. Deşi poate ne-am dori să contăm ca un „grânar al Europei”. Voiam să spunem doar atât: în Dolj se strânge grâul. Una din puţinele bogăţii care ne-au mai rămas. Până când nu ştim. De la anul se liberalizează vânzarea terenurilor agricole către persoane fizice străine. Dar ştim câtă bucurie în suflet aduce celor care o scot bine la capăt.