Pregătiţi pentru cariera euforică de „gropari”

Deputatul social-democrat – aşa zice el –, Ion Călin, de la Dolj, e un militant îmbibat de idei revoluţionare, specialist ca mobilizator-organizator. Aparatcik calificat. Asta a făcut, asta mai ştie să facă atunci când se apelează la cordialitatea lui ipocrită. Altceva nu. Din fericire, n-a fost folosit la adevărata capacitate creatoare, fiind lăsat în conservare, adică în adormire,  aşa că e odihnit. Definiţia „de lucru” pe care o propun ar suna astfel: parlamentarul, asta trebuie precizat, şi nu e singurul din ograda social-democraţilor doljeni, a fost pregătit pentru cariera euforică de gropar. Evident, al ordinii capitaliste. Nu s-a împlinit. Febrilitatea puerilă, care în termenii strategiei de partid se numea „nevoia de nou”, a rămas. Revoluţionarul, în genere, e un fanatic al noutăţii. El are mereu idealuri, vede un nou tip de familie, un nou tip de educaţie, un om recent, un soi de mutant standardizat, de o veselie inexplicabilă. Recent, lui Ion Călin, bântuit de iluminări neaşteptate, induse, i s-a dat o subversivă sarcină de partid, cu răsplată ca la … acordul global. În funcţie de realizări. Bineînţeles, ştie că, nu rareori, „ăia”, de dinainte, retribuiţi în acord global, de strigau din bojoci „ura” la şedinţe şi întruniri, ca răsplată primeau, nu rareori, „ciuciu”! Ca să nu respectăm rima. Era prozaică. Şi mai şi spuneau că are gust de miere. De mai. Aşa că a luat-o Ion Călin, comună cu comună, mai întâi prin colegiul său uninominal, unde n-a plantat un pom timp de atâţia ani, şi s-a linguşit pe lângă gloata de glănetaşi şoşonari să-i sponsorizeze rangul de parlamentar. Unii mahmuri, au pus ştampila, că tot un drac era şi dacă n-o puneau, şi l-au votat deputat rural. Când au avut probleme, ca oamenii, Ion Călin era de negăsit. La partizani era şi când venea vorba de confruntări cu adversarii politici. Mesteca săpun când vorbea. La Dăbuleni, la Dobroteşti, la Coşoveni, pe unde vechea putere făcea ce făcea, Ion Călin ridica din umeri. Acum a transmis grav: delegaţii care vin la Conferinţa judeţeană a PSD Dolj, când i-o fi sorocul, să voteze cu Arcul de Triumf, cu cine o fi, dar nu cu actualul preşedinte Ion Prioteasa, care în 2007, în februarie, ce a făcut: l-a înlocuit, prin vot, dar vot democratic consistent, pe Ion Călin, ţinut în braţe atunci de Mircea Geoană, precum borseta prin târgul de săptămână. Un spectacol frumos s-ar fi derulat la Leu, unde primarul comunei i-a dat viteză. Cum justifică demersul de acum Ion Călin? Aşa sună ordinul „ayatolahului” de partid. Se reformează stânga doljeană. N-a fost duminică Marian Vanghelie, primarul care, la Craiova? Vara trecută, la alegerile locale, Ion Prioteasa a fost ales ca preşedinte al Consiliului Judeţean Dolj cu 192.568 voturi, adică aproape 60%. Populaţia Doljului, dacă tot a fost chemată la vot, a văzut în el o investiţie de încredere. Nu poţi fi votat astfel ca şef al administraţiei publice judeţene şi „lucrat” la câteva luni, ca lider de partid, de „ai tăi”, decât într-o situaţie de sminteală generală. Votul înseamnă simpatie, nu antipatie. Şi acum o întâmplare fără nici un fel de legătură cu textul de mai sus. Se spune că o vorbă a lui Tudor Arghezi, dovedind cât de alergic era la impostură, a rămas de pomină. Acum nici Tudor Arghezi n-a fost, să ne înţelegem, deloc un înger, nici ca poet şi nici ca om. Dar cine mai juca atunci corect în România, cum se întreabă istoricul Lucian Boia într-un cunoscut eseu.  A pactizat cu toate partidele, cu socialiştii, cu liberalii lui Gheorghe Brătianu, cu democraţii lui Aristide Blank, a făcut şi un gheşeft fabulos cu Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de miniştri, ministru de Externe, s-a înţeles cu Carol al II-lea, a făcut martiraj în lagărul de la Târgu Jiu, până a pus-o şi cu comuniştii. Dar vorba a fost rostogolită într-o zi de iarnă, în poarta casei din Mărţişor, faţă de puţini martori, şi a făcut repede înconjurul cetăţii. Venise popa cu botezul la necercetata poartă a poetului. A intrat în casă aducând miros de busuioc şi apă sfinţită, a cântat împreună cu dascălul pe două glasuri şi a stropit pereţii, cum se obişnuieşte. Stăpânul casei s-a închinat şi a sărutat, după datină, icoana. La urmă, luându-şi căciula şi o scurtă din cuier, a ieşit să-l conducă pe preot la poartă. Acesta, profitând de prilej, căuta să afla părerea enoriaşului său, om de carte, în felurite probleme. Dar, când să-şi ia rămas bun, fu rost de-o curiozitate mai mare. „Domnule Arghezi, dumneavoastră aţi citit mult, aţi fost călugăr, v-aţi gândit toată viaţa, ce credeţi, o fi existând Dumnezeu?”. Brusc, Arghezi a întors asupra lui o privire de greaţă şi stupoare. „Părinte, de ce nu te-ai făcut dumneata căcănar?”. Întrebare ce s-ar cuveni pusă, acum şi pururea, tuturor celor care poartă ipocrizia şi resentimentele facile în suflet şi îţi zâmbesc complice, pentru a-ţi înfige cuţitul pe la spate când se lasă întunericul.