La doi ani de la controversatul rezultat al referendumului de demisie a lui Traian Băsescu, făcut inoperant de către o sentinţă nu mai puţin controversată a Curţii Constituţionale, agenda politicii româneşti acuză din plin metehne ce par intime istoriei sale ştiute ori mai puţin ştiute. Cum despre doctrine şi programe „ideologice” nici nu mai poate fi vorba, ele s-au pulverizat iar invocarea lor retoric inflamată, îndeosebi de către o dreaptă în plină degringoladă şi cu o identitate precară, bătălia politică pare să-şi reinventeze, sub presiunea circumstanţelor, forme desuete ale unor mai vechi confruntări, de unde un puternic accent de dèja vu.
Disoluţia USL, alianţa care, cu exact doi ani în urmă, profila o alternativă nu doar viabilă ci şi generatoare a unei reale şanse de revenire a Ţării la normalitate, a generat un noian de perplexităţi şi nu mai puţine dubii în privinţa comportamentului unor lideri politici pe care gustul Puterii cu orice preţ i-a condus spre falimente zgomotoase.
Marţi, la Craiova, într-un context cu totul particular, îndeosebi din cauza dezastrelor provocate de o natură tot mai dezlănţuită în unele zone ale Olteniei submontane, s-a oficializat înscrierea lui Victor Ponta în cursa pentru Cotroceni. Ambianţa, de altfel în tonul şi în tradiţia celui mai mare partid de pe eşichierul nostru politic, s-a dovedit, cum era de aşteptat, tonică, afişând, deschis, un optimism firesc în circumstanţele date în care luciditatea, ca instrument de scrutare a unui parcurs ce se anunţă mai mult decât dificil, nu doar că a lipsit, dar judecând în aceeaşi tradiţie s-a considerat neavenită.
Zarurile au fost aruncate, aşadar… Şi pentru cine încă cine mai avea dubii că premierul – după un relativ lung răstimp de ezitări ce-au părut, la un moment dat, mai mult decât un joc mediatic – ar fi rămas fidel unei decizii de mai an în care îşi decreta sentenţios refuzul unei candidaturi prezidenţiale, decizia de marţi, de la Craiova, nu doar că limpezeşte lucrurile, dar dă startul propriu-zis al competiţiei. Trebuie spus din capul locului faptul că, punând deoparte nota de festivism şi de patetism nevoalat, actul subscris de premier nu e lipsit nici de un disimulat gust provocator şi nici de acela al unei decizii politici în care îşi are locul şi un spirit de aventură. Provocarea – incertă la acest nivel în vechia configuraţie uselistă în care fostul aliat liberal ocupa locul de… atacant împins – constă într-un gest de substituire, ce înseamnă o redistribuire pe un teren în care persistă încă multe necunoscute. Act de aventură deoarece, oricât ar vrea suporterii candidatului Ponta să le minimalizeze ori să le ignore pur şi simplu, riscul unui eşec nu poate fi neluat în seamă nici măcar în glumă. Există, ce-i drept, în tabăra cam dezlânată – şi chiar un pic cam deşelată – a celor înscrişi în cursa prezidenţială o doză mare de probabilism, de amatorism ieftin, ba chiar de loterie bezmetică. Printre aceştia, cei fără suport partinic ori cu unul prea fragil (cazul lui Viorel Cataramă, Mircea Geoană, Dan Diaconescu, ba chiar şi cel al lui Tăriceanu ori Cristian Diaconescu, ca să nu mai vorbim de cazul prea insidios şi, deocamdată, dat ca eventualitate, al Monicăi Macovei) distribuibili din start unui joc al culiselor, negociindu-şi, pe sub… mâini, locurile unei anume peluze.
Şi totuşi… Pornind de la o observaţie pertinentă, în opinia mea, a unui analist politic avansată după evenimentul din Bănie care spunea că, odată surclasate pretenţii doctrinare şi ideologice, locul rămas gol va fi ocupat de un fel de negoţ cu poveşti (mai pe şleau, de populismul care ofertează galant şi chiar iresponsabil … cai verzi pe pereţi!), campania ce se anunţă n-ar fi scutită de surprize. Istoria recentă ne-a furnizat cel puţin una pe care nicio tabără n-ar trebui s-o ignore: cea a scrutinului din 2000, atunci când în turul doi electoratul disipat şi năucit, s-a trezit în dificila şi insolita postură de a alerga la vot ca să-l oprească pe Vadim Tudor dintr-un drum dat ca sigur spre Cotroceni. Nici nu e prea greu de anticipat cine l-ar substitui, la aproape cincisprezece ani, pe Tribunul… României Mari: şi cine altul dacă nu imberbul cu vocaţie de clovn Dan Diaconescu, autopropulsat, în faţa unui electorat resemnat dar şi sictirit pe întreaga clasă politică blocată, de decenii, într-o dispută declasată la nivelul unei harţe fără capăt şi fără un fond consistent?
Cine ar putea fi, între Victor Ponta şi Klaus Johannis – singurii dintre cei înscrişi cu reale şanse de a ajunge turul al doilea – posibilul adversar al bufonului caracalean? Nu mi se pare prea greu de anticipat. Şi atunci devine legitimă varianta dacă nu cumva istoria din 2000 nu se va repeta? Mai ales că ei, istoriei, continuăm să-i refuzăm învăţămintele.
