Efectul „Grillo”

Decretarea – prin voinţă cotrocenistă – a Mişcării Populare ca (nou?) partid pe scena alunecoasă a partitocraţiei autohtone pare să nu fi antrenat zarva pe care probabil iniţiatorii o aşteptau. De vină trebuie să fie indiscutabil şi arşiţa acestor zile ale unei veri sortite să sfârşească în anonimat în raport cu sora ei de-acum un an.

În fond, unda de discreţie pe care au afişat-o cei câţiva ”evanghelişti” ai actului de înscriere n-a fost altceva decât o aleatorie strategie de a masca lipsa de impact. Graba, mai mult decât evidentă, trădează, în cazul de faţă, o precipitare având la bază dorinţa adevăratului patron al formaţiunii – nimeni altul decât Traian Băsescu – de a scoate fetusul la lumină cu gândul de a nu rata apropiatul scrutin electoral european. Frica, oricât de mascată pe moment, consistă în riscul de a nu reuşi să trimită la Strabourg măcar câteva ”bucăţi” dintre ţuţerii neliniştiţi pe margine, între care mezina prezidenţială, convinsă de a fi trecut de ciclul primar ca europarlamentar, nu-şi mai poate concepe existenţa în vreo sinecură de acasă.

Dincolo de pariurile, la fel de inconsistente şi irelevante, vizavi de şansele noii formaţiuni, un lucru e cât se poate de limpede: ”mişcarea”, despre care primii ei ideatori jurau că nu va deveni partid, nu aduce nimic nou, nimic spectaculos pe scena noastră politică. Şi nu vorbesc nici de program – peregrin pe culoarele Cotroceniului -, nici de sloganuri, pe cât de ieftine pe atât de redundante, cât mai ales de numele protagoniştilor din teritoriu, majoritatea foşti lideri ai PDL-ului lui Boc şi, până mai ieri, ai lui Blaga, ca să nu mai punem la socoteală excursionismul fatidic pe la alte partide şi partiduleţe.

Dar fiindcă tot vine vorba de ”mişcare”, măcar elitiştii ei ar fi trebuit să se fi raportat, în cunoştinţă de cauză, la un eveniment petrecut recent în Italia şi căruia noi suntem tentaţi să-i conferim un caracter singular pe plan internaţional. Este vorba tot de o mişcare, Il Movimento 5 Stelle” (M5S) creat de un comic genovez, cu o biografie şi o carieră controversate, şi cât pe-aici să câştige scrutinul electoral din Peninsulă, în care, oricum, s-a clasat pe locul 2, la prima cameră, încurcând rău lucrurile la constituirea guvernului şi desemnarea unui nou preşedinte al ţării de către Parlament, încât bătrânul Giorgio Napoletano a mai acceptat,in-extremis,un mandat,fie si incomplet.

Mişcarea italiană este însă efectul revoltei, adunate în ultimii ani de aşteptări mereu înşelate, unei părţi a societăţii italiene, ajunse în faţa unei alternative pe cale de configurare în mai multe părţi ale lumii în care trăim: la cei vechi – şi învechiţi în năravuri – le opunem, cu o disperare asumată emoţional, pe cei ”noi”; cei noi la ei însă n-au fost în politică, majoritatea nu ştiau nici cu se …mănâncă. Fireşte, cum mişcarea italiană – spre deosebire de PPDD-ul dâmboviţean, al cărui eşec va fi fost neînvierea Elodiei! – s-a ivit şi s-a afirmat exclusiv pe reţelele de socializare, Beppe Grillo a fost şi el oarecum stupefiat aflând că au ajuns în Parlament soacra, nora, ba şi un nepot mai certat cu legea, însă punctul forte al lor a rămas tot timpul recuzarea clasei politice tradiţionale în ansamblul ei. Prin program, s-au luptat pentru renunţarea la diurnele de şedinţe, şi-au diminuat veniturile, şi-au donat alte sume forfetare unor instituţii caritabile.

Cât despre cealaltă mişcare de la Bucureşti, ”populară”, nu-i aşa, lucrurile par mai curând marcate bine, lăcătuite adică, de tarele întregii politichii postdecembriste: lingăi de serviciu, navetişti versaţi de pe o parte pe alta a baricadelor, semidocţi, de nu cumva certaţi binişor cu şcoala, avizi de mărire şi de chiverniseală, ba chiar convinşi că, dacă Zeus de la Palat va câştiga pariul, vor fi spălaţi de multe din învârtelile trecute şi prezente.

În rest, unica miză mai consistentă şi mai predictibilă îmi pare a fi care dintre formaţiile apropiate Cotroceniului – PDL şi PMP – va ieşi mai cotonogit dintr-o înfruntare în care nici decorul mioritic nu-i poate explica deznodământul.