Ghici, cine vine să-ţi spună „la mulţi ani”?

0
389

Cu siguranţă Ludovic Orban, premierul României, îşi va aminti toată viaţa de „păţania” trăită, după sărbătorirea zilei sale de naştere –neinspirată- în biroul său de la Palatul Victoria, alături de câşiva miniştri, cu toţii ”decuplaţi” de la rigorile sanitare, instituite perin starea de alertă. Cine a surprins imaginea devenită virală rămâne totuşi un mister. De la marginea asta a lucrurilor începe o altă discuţie. Indignarea confecţionată sau reală este promovată cu patos pe reţelele de socializare, de nu puţini cu ferocitate, de parcă am trăi, de când ne ştim, într-un ocean de rigoare morală. Şi „aşa ceva” ar fi fără precedent. Ce ar mai zâmbi Jean Claude Junker, fostul preşedinte al Comisiei Europene, la o asemenea păţanie. Şi nu numai el. Nu cred că ideea „tratării” câtorva miniştri cu ceea ce se vede pe masa improvizată, la ziua sa de naştere, este cea mai mare gafă a premierului Ludovic Orban, de când se află în mandat, chiar dacă poate avea consecinţe din punct de vedere electoral. Însă totul este augmentat şi de predispoziţia sa veşnică la arţag, încât ceea ce se întâmplă îi poate da de gândit. Tot episodul năucitor se va dizolva finalmente în derizoriu, dincolo de patosul iniţial, fiindcă avem un geniu al derizoriului şi nimic nu e pentru noi destul de dramatic pentru a scăpa de bagatelizare, nimic nici măcar coronavirusul. Ludovid Orban onorează nota de plată şi pentru intoleranţa sa, cum spuneam, la formulele de convieţuire cordială, pe scena politică, într-un context care nu îi este deloc avantajos. Dar nu asta este problema. Ci cu totul alta, -nicidecum pe linie etică-, una care aduce în prim plan o boală cronică post-revoluţionară, una cu efecte şubrezitoare, atât în rândul opoziţiei, cât mai ales în rândul puterii. Simptomul caracteristic al acestei boli constă în incapacitatea de a identifica în mod direct „adversarii”. Pe Ludovic Orban nu „l-au livrat” adversarii politici, cărora li s-a dat fotografia, ci un vecin de chef, un comiliton la care nici nu visase, unul fără nici un rest de demnitate, fiindcă nu poţi să îi spui unei persone „la mulţi ani”, să te guduri pe lângă el, şi să-l lucrezi, clamând că urăşti delaţiunea şi pe delatori, şi din când în când zilele de intensă şi vibrantă aiureală în care toate-s „cu susul în jos”. Ludovic Orban nu este un ascet, ca om politic, şi asta nu este o noutate. În nenumărate ocazii a arătat că „iubeşte viaţa”, cum se spune. Sugerând, că în limite restrânse sunt admise „derapajele” de la spiritul legii, a sugerat involuntar că România trăieşte în două lumi paralele: una cea din fotografie şi alta în care se respectă cu rigoare –uneori exacerbată-, sub semnul amenzii, tot ceea ce ştim. Smetiile pe care le primeşte de la media, în aceste zile, sunt un semnal de avertizare, iar faptul că şi-a asumat întreaga responsabilitate, plătind sancţiunile de rigoare, nu mai înseamnă nimic, decât că toţi suntem trecători prin această lume nevrotică, şi nu rareori aiurită, şi un plus de tact, chiar de decenţă, mai puţină răutate, sunt recomandabile.