„Este o zi mare pentru democraţia britanică”, a opinat cotidianul pro-Brexit „The Spectator” – un ziar de referinţă pentru intelectualii şi liderii conservatori – în comentariul la intervenţia premierului Theresa May, în Camera Comunelor. La 29 martie a.c., Regatul Unit a spus „adio” Europei. Ambasadorul britanic la Bruxelles, Tim Barrow, a remis scrisoarea către Donald Tusk, preşedintele Consiliului European. Salutată pentru tonul just, din această scrisoare, prin care se activa, oficial, articolul 50 din Tratatul de la Lisabona, Theresa May este descoperită, ex-abrupto, de presa britanică „ca mare conciliatoare”, capabilă să evite orice accent triumfalist, preferând să afirme că Regatul Unit doreşte să fie „cel mai bun amic şi vecin din UE”. Mai mult, Theresa May îşi doreşte „un parteneriat special şi profund cu UE”. Dacă tonul adoptat de guvernul britanic este cel care se impunea, adică decent, lipsit de subînţelesuri, de reamintit ar fi şi faptul că urmează un divorţ cu negocierile, şi consecinţele, de rigoare. Şi doar tonul conciliant nu va fi suficient. Cu o economie, doar aparent destul de echilibrată (80% servicii, 10% industrie şi sub 1% agricultură), fiindcă autoturismele fabricate şi exportate în UE rămân dependente de aprovizionarea cu piese de schimb din afara ţării, Londra întrevede îngrijorări la orizont. În plan alimentar, ţara nu îşi poate rezolva toate necesităţile. Acordurile comerciale care vor regla relaţiile între „cei 27” şi Regatul Unit, după Brexit, vor constitui un element vital pentru Londra. Este şi motivul pentru care în scrisoarea trimisă Bruxelles-ului, Theresa May îşi exprimă dorinţa ca discuţiile despre viitoarele relaţii comerciale, întemeiate pe acordul de liber schimb, să fie purtate în paralel cu cele de divorţ propriu-zis. Ceea ce europenii refuză: mai întâi separarea şi apoi… viitorul. Un acord de liber schimb nu poate devansa consecinţele activării articolului 50 al Tratatului de la Lisabona. Îngrijorarea maximă este Elveţia, unul din principalii parteneri comerciali ai Regatului Unit. Se apreciază că negocierile Londra-Bruxelles vor fi de o incredibilă complexitate, „cele mai complicate din toate timpurile”. La Londra se consideră că ieşirea din UE este o oportunitate pentru Regatul Unit de a ranforsa legături cu ţări din Commonwealth. Şi de a afirma că Brexit este o şansă unică de a restabili legături cu vechi prieteni, adică europenii, la care Theresa May adaugă şi „vechii aliaţi”, adică Commonwealth-ul. Se speră că relaţiile comerciale cu Canada, Australia, India, Noua Zeelandă ar putea compensa pierderile cu europenii. Actualmente, 40% din exporturile britanice se îndreaptă spre Europa. Marea Britanie scoate din discuţie, şi poate nu face rău, consecinţele perioadei coloniale. Londra a fost capitala unei imense reţele comerciale bazate însă pe exploatare colonială. Resentimentele nu s-au dizolvat integral. Dar problema în discuţie rămâne libera circulaţie, un principiu fundamental al UE, care ar putea dispărea. În cursul negocierilor, cu siguranţă se va căuta exploatarea divizării dintre europeni. Trei milioane de europeni sunt instalaţi în Regatul Unit şi un milion de englezi trăiesc pe continent. Polonia, o ţară rebelă, momentan, la nivelul UE, cu cei 800.00 de resortisanţi care trăiesc în Regatul Unit, are o abordare proprie. Theresa May a promis deja o ranforsare militară pentru forţele NATO din Polonia, în speranţa unei flexibilizări a dialogului cu Varşovia. Ceea ce rămâne interesant este că încă nu se cunoaşte cu claritate poziţia familiei regale britanice vizavi de Brexit. Când tabloidul „The Sun”, în martie 2016, a făcut senzaţie cu o afirmaţie căreia regina susţine Brexit, Palatul Buckingham a dezminţit cu energie. Pe de altă parte, nu puţini sunt cei care se întreabă dacă, finalmente, Regatul Unit nu va renunţa la Brexit, fiindcă partidul liberal-democrat, şi o parte a opiniei publice, reclamă un al doilea referendum. Totul este posibil, dar nu în curând şi doar în funcţie de rezultatele economice, care vor veni. Deocamdată, mai degrabă se poate vorbi de un „maraton legislativ”, nu mai puţin de 19.000 de legi urmând a fi modificate. Aşadar, Marea Britanie se sustrage „dictaturii financiare” a UE. Se vorbeşte şi de efectul de domino. Dar în surdină. Şi de faptul că UE nu rimează cu democraţia.
