De la Borges, Sabato, Marquez, Fuentes, Llosa şi alţi câţiva scriitori ce-au pus America Latină pe harta marii literaturi din ultimul secol întrebarea cu privire la resortul acestui neaşteptat şi, în parte, nescontat succes n-a contenit să ne obsedeze. Au fost invocate, pe rând ori împreună, când principiul axiomatic, cu origini în estetica vichiană, al sărăciei şi al crizei ca suporturi ale creativităţii, când tumultuoasele istorii ale Lumii Noi, disputată între o savuroasă oralitate culturală aborigenă şi dorinţa de hegemonie, la nivel spiritual, a conchistatorilor spanioli ori portughezi. O realitate, mai puţin cunoscută Occidentului ataşat doar de marile reuşite şi opace la rădăcinile mai profunde ale succesului, e aceea că, prin veacurile postcolumbiene, n-au lipsit cărturari de marcă, autori a unor opere durabile, comparabile cu cele ale contemporanelor lor din Anglia, din Franţa şi, în general, din Lumea „Veche”.
Peruanul Mario Vargas Llosa e, poate, cel mai controversat dintre geniile Americii de Sud, mai aproape, prin destin, de columbianul Garcia Marquez, chiar dacă, „ideologic” vorbind, s-a situat, într-un moment de răscruce al carierei sale, de partea opusă.
Iată că, după Nobelul din 1910, cucerit la decenii distanţă de autorul „Veacului de singurătate”, întors definitiv în Europa şi abandonând irevocabil un proiect politic discutat şi discutabil, Llosa pare a fi revenit, cumva şi mântuit, la o poziţie pe care o anunţase încă de la primele sale capodopere, îndeosebi de la „Oraşul şi câinii”: romanul şi, deci, literatura în general, trebuie să asume sarcina unei opoziţii faţă de lume, unică şansă spre a ajunge la maxima afirmare a vieţii.
Un roman, afirma el în ultimele conferinţe susţinute prin diverse cetăţi culturale europene, e tentaţia, şansa şi oportunitatea unui categoric NU. A şti să spui NU reprezintă dintotdeauna înţelepciunea literaturii, a celei care rezistă. Şi care durează. De fapt, a spune NU cu Capul şi DA cu Inima. Astfel, nu-i deloc un accident faptul că ultimul roman al scriitorului peruan ce va împlini în toamna viitoare 78 de ani ne aminteşte că locul literaturii se află totdeauna în băncile Opoziţiei. A Opoziţiei faţă de Putere, oricare ar fi aceasta, dar mai ales faţă de Lume, aşa cum e orânduită aceasta şi cum ajunge să se lasă orânduită.
Eposul acestui ultim roman publicat cu mai bine de un an în urmă şi purtând un titlu de o simplitate dezarmantă, Eroul discret, sugerează faptul că romanul literar – a nu se confunda cu numeroasele romane cu iz comercial şi/sau consumistic – ia obligatoriu loc în băncile Opoziţiei, opunând un NU hotărât Lumii, fără însă a pretinde o putere despotică de veto, ci doar forţa insurecţională, mediată, de a se pronunţa împotrivă, de pe poziţia celui ce se recunoaşte minoritar, care va ieşi de fiecare dată învins de la „urne”, chiar dacă de fiecare dată triumfător în aule graţie capacităţii de a acapara prin elocvente discursuri despre cauze pierdute.
Protagonistul romanului e Felicito Yanaqué, fiu al unui nefericit metis şi al unei mame renegate ce l-a abandonat în faşă, care ajunge, graţie inteligenţei şi chibzuinţei şi cu preţul multor sacrificii, proprietarul mulţumit de sine şi de lume al unei mari firme de transport. Cum însă viaţa – şi Lumea pervertită ca totdeauna – nu-i dau pace, primirea unei scrisori de ameninţare cu moartea i-l readuce în memorie pe tatăl căruia îi datorează caracterul de luptător şi care-i indică unicul drum de urmat, cel al rezistenţei la şantaj şi al luptei împotriva clanului mafiot care îl şicanează.
Va rezista, dar nu doar graţie deciziei acelui NU contra abuzului şi şantajului, ci, dimpotrivă, afirmării cu simplitate şi naturaleţe a dreptului vieţii de a se institui ca unic element de consistenţă ideatică şi expresivă a literaturii şi, în genere, al vocaţiei creative a individului uman în singularitatea sa pe pământ.
Încă un exemplu şi, deopotrivă, un test al rezistenţei literaturii din acea Lume Nouă devenită, prin contaminare, de-acum şi ea la fel de Veche ca şi cea a noastră, din spatele unor milenii cu care prea risipitori ne fălim.
