Raportul MCV pentru România. Ce ne-a spus domnul Mark Gray

0
341

Comisia Europeană a prezentat, ieri, „evoluţia” României sub Mecanismul de Cooperare şi Verificare. Conform aşteptărilor. Purtătorul de cuvânt al CE, Mark Gray, aidoma unui diriginte cumsecade cu clasa de elevi încredinţată, ne-a îndemnat să accentuăm progresele, precizând că raportul trebuie privit ca un semnal de încurajare. Vestea, realmente bună: CE consideră că România îndeplineşte condiţiile pentru a deveni membru Schengen. Dar, pe lângă părţile pozitive, există şi nelipsitele părţi negative, adică neîmplinirile, ca, de pildă, în domeniul Justiţiei, unde Comisia „a sesizat” presiuni asupra unor oameni din sistemul judiciar, presa fiind şi ea acuzată de hărţuire. Potrivit portalului EuroActiv, care a avut acces la o copie a documentului, raportul, fără a fi deloc ostil, va avea numai zece pagini, fiind mult mai scurt decât cele anterioare, de la admiterea României în UE până în prezent. Să revenim însă asupra observaţiei privind „presiunile asupra unor oameni din sistemul judiciar” şi hărţuirea acestora de către presă şi să compatibilizăm aceste exigenţe formulate de Mark Gray, în calitatea sa de purtător de cuvânt al CE, cu… „marile linii ale unei preconizate reforme în Justiţie” anunţate recent de preşedintele francez, François Hollande. Noi rămânând încredinţaţi că Franţa şi Germania, care au celebrat recent 50 de ani de la semnarea tratatului de prietenie de la Elysée, chiar contează, prin exemplul instituţiilor lor, în construcţia Uniunii Europene. Şi iată ce a spus François Hollande în legătură cu Consiliul Superior al Magistraturii: „O Justiţie independentă nu este o Justiţie fără legătură cu statul”. N-a adus alte precizări, lăsându-le probabil în seama actualului ministru al Justiţiei, Christiane Taubira. Reformarea Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), organism care va trebui să cuprindă „magistraţi, în majoritate”, ceea ce se întâmplă şi în prezent, dar şi personalităţi „din afară”, propuse de un „colegiu independent”, şi nu de puterea politică, nu este lăsată la voia întâmplării. Şi numele celor desemnaţi vor trebui aprobate de comisiile juridice ale Senatului şi Adunării Naţionale, cu o majoritate de 3/5. Şi dacă independenţa justiţiei este o obligaţie pentru Executiv, ea este, de asemenea, o obligaţie pentru judecători. Magistraţii vor trebui să dispună de libertatea pentru care există garanţii, precum cea „de a exprima şi a face cunoscute opiniile” în limitele fixate de lege. Presiuni asupra actului de justiţie, din partea presei, există pretutindeni şi ele se circumscriu mai degrabă firescului. Privită nu rareori ca o „ciudăţenie” a Uniunii Europene, asta şi din cauza aportului consistent în denigrarea ţării al unor „cozi de topor”, pe post de europarlamentari, România „a implementat o parte din recomandările CE, al căror scop declarat era reinstaurarea statului de drept şi a independenţei Justiţiei”. Cine sechestrase independenţa Justiţiei nu se înţelege prea clar, dar Comisia Europeană solicită Parlamentului român să adopte proceduri mai clare pentru parlamentarii care sunt implicaţi în proceduri legale sau s-ar putea afla în incompatibilitate. Superimunitatea nu trebuie să existe. De asemenea, Agenţia Naţională de Integritate trebuie să rămână principala instituţie care verifică dacă parlamentarii şi oficialii se află în stări de incompatibilitate. Cum la Bucureşti, în urma alegerilor legislative din decembrie 2012, s-a legitimat, prin votul popular, puterea, există doar curiozitatea dacă ea poate să săvârşească tot ceea ce a săvârşit predecesoarea, în 2005 şi 2006.