Meditaţii politice pe teme teatrale, cu istoricul Adrian Cioroianu

„Am avut şansa de a vedea spectacole în relativ multe ţări ale lumii, iar experienţa despre care vreau să vă vorbesc într-un fel de-aici pleacă. Sunt un profesor de Istorie care merge cu plăcere la teatru şi are surpriza de a descoperi mereu pe scenă ceva din propria lui profesiune…”, a mărturisit, duminică, la Craiova, istoricul Adrian Cioroianu. Fost ministru de Externe în Cabinetul Tăriceanu, în prezent profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, Adrian Cioroianu este al doilea craiovean, după Varujan Vosganian, care vine la „Întâlnirile SpectActor” organizate de Teatrul Naţional „Marin Sorescu” – o serie de dezbateri pe teme diverse, în strânsă conexiune cu teatrul.

În faţa unui numeros auditoriu, Adrian Cioroianu a creat o fină şi densă reţea de corespondenţe politico-teatrale, dovedindu-se un bun cunoscător ar dramaturgiei universale. Tema pusă în discuţie de domnia sa, „Istoria ca teatru – de la Iulius Cezar la Nicolae Ceauşescu”, i-a prilejuit inedite paralele: între drama shakesperiană „Macbeth” şi relaţia dintre Mihail Gorbaciov şi Boris Elţîn, între Lopahin din „Livada de vişini” a lui Cehov şi oligarhii ruşi aflaţi în conflict cu Vladimir Putin, între „Caligula” lui Camus ori „Ubu rege” al lui Alfred Jarry şi aventura de putere, cu final tragic, pentru soţii Ceauşescu ori dictatorul libian Muammar Gaddafi. Piesa „Menajeria de sticlă” a lui Tennessee Williams şi-a găsit şi ea corespondenţe în istoria americană, aşa cum discursul novator al femeilor din piesa lui Carlo Goldoni „Bădăranii” a fost comparat cu cel al „Doamnei de Fier” a politicii britanice, Margaret Thatcher – recent, şi personaj în filmul „Iron Lady”, nominalizat la Oscar, cu Meryl Streep în rolul principal.

Discursul incitant al istoricului Adrian Cioroianu nu a ocolit nici scena românească – politică şi teatrală, deopotrivă: impunerea Legii lustraţiei a fost comparată cu gestul mamei tiranice din „Casa Bernardei Alba”, de Federico Garcia Lorca, cazul Roşia Montana s-a oglindit în piesa lui Henrik Ibsen „Un duşman al poporului”, gesturile de manipulare ale mass-media şi-au aflat similitudini în „Vrăjitoarelor din Salem”, de Arthur Miller, iar formei „de prostire şi de înstăpânire a facilului” i-au fost opuse luciditatea şi voinţa de a rezista ale lui Bérenger din „Rinocerii” lui Eugen Ionesco.

Autor al volumelor de succes „Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc” (2005) şi „Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială” (2009), Adrian Cioroianu a lansat, cu acelaşi prilej, l Craiova, cea mai recentă carte a sa, „Epoca de aur a incertitudinii” (Ed. „Curtea Veche”, 2011) – o interpretare a istoriei recente, începutul de secol XXI, dintr-o perspectivă inedită.

„Vă propun o discuţie despre puterea magică a teatrului de a atrage nu numai oamenii, ci şi binele. Încerc să vă arăt că, de fapt, teatrul este foarte legat de istorie. Uneori are o putere predictivă, alteori are puterea moralizatoare a unui bilanţ pe care îl facem după decenii şi secole. Iar această incursiune pe care v-o propun de-aici pleacă, în fond, de la maniera în care istoria noastră, istoria aceste culturi europene, iudeo-creştine, din care facem parte, s-a reflectat în marile opere ale teatrului universal. Nu sunt un cunoscător din acest punct de vedere, nu sunt un om de teatru, sunt mai curând un om căruia i-a plăcut să citească sau să meargă la teatru”, a declarat, în deschidere, Adrian Cioroianu.

„Drama lui Macbeth este atât a lui Gorbaciov, cât şi a lui Elţîn”

Ideea conferinţei cu tema „Istoria ca teatru – de la Iulius Cezar la Nicolae Ceauşescu” i-a venit în primăvara anului trecut, când regizorul Radu Dănciulescu, care monta la Teatrul Naţional din Bucureşti un spectacol-studiu „Macbeth”, l-a rugat să scrie un text pentru caietul-program – o paralelă între politica europeană a ultimelor decenii şi această teribilă poveste a lui Macbeth. „Mi-am permis o comparaţie cu un fragment de istorie relativ apropiat nouă, cel al relaţiei dintre Mihail Gorbaciov şi Boris Elţîn. Vă aduc aminte că drama binecunoscută a piesei shakesperiene se petrecea în urmă cu 400 de ani, la Londra. Macbeth, alimentat mereu de convulsia plină de gândul răzbunării şi de gustul puterii a soţiei sale, Lady Macbeth, este pus în situaţia de a intra în conflict cu urmaşii legendarului rege scoţian Duncan, care fusese ucis, şi, evident, de a-şi găsi sfârşitul. Văd o paralelă admirabilă cu ceea ce s-a întâmplat în ultimul deceniu al Uniunii Sovietice. Drama lui Macbeth într-o oarecare măsură este atât cea a lui Mihai Gorbaciov, cât şi cea a lui Boris Elţîn. Adus la Moscova şi numit secretar general al organizaţiei de partid, Elţîn a intrat în conflict cu veteranii partidului, iar în 1987 a fost exclus. În acel moment s-a produs fisura între cei doi. Elţîn i-a reproşat în permanenţă lui Gorbaciov că nu i-a luat apărarea şi a început, treptat, răzbunarea”, a explicat Cioroianu.

Pe strada londoneză a fiilor spirituali ai literarului Lopahin…

Rămânând în acelaşi spaţiu al Europei, istoricul a făcut referire la personajul uneia dintre scrierile dramaturgice reprezentative: Lopahin din „Livada de vişini” a lui A.P. Cehov, piesă care avea premiera la Moscova, în 1904. „Lopahin este exponentul unei noi generaţii de proaspăt îmbogăţiţi. Nu este un om rău, numai că, într-un fel, pentru el acapararea de bogăţii vine ca o vindecare a complexului de om sărac din copilărie. Vă propun să facem o paralelă între acest Lopahin şi clasa care apare după sfârşitul comunismului în toată Europa de Est. În Rusia se numesc oligarhi, dar îi regăsim şi în România, şi în Polonia, în Ungaria”. La 100 de ani după premiera piesei lui Cehov – remarcă istoricul –, pe scena politică apare Vladimir Putin, iar primul conflict serios pe care îl are este tocmai cu aceşti oligarhi.

Adrian Cioroianu a narat pe scurt, în context, momentul din 2007 în care, ca ministru, a ajuns, fără să ştie, pe… strada preferată a oligarhilor ruşi din Londra: «Mergeam la Institutul Cultural Român – o clădire superbă, unul dintre cel mai frumoase Institute Culturale pe care România le are în străinătate. Diplomatul român care mă însoţea mi-a spus că ne aflăm, de fapt, pe o stradă foarte scumpă, unde un apartament costă şi câteva milioane de lire sterline. „La câteva case de ICR stă chiar Boris Berezovski! Este strada preferată a oligarhilor ruşi, cei care fug de la Moscova, de frica lui Putin”, mi-a spus diplomatul. Strada preferată a fiilor spirituali ai literarului Lopahin, aşadar…», a glumit Cioroianu.

La capătul unei aventuri de putere: Caligula şi Ubu rege vs Ceauşescu şi Gadaffi

„O superbă şi foarte cuprinzătoare parabolă politică” este considerată de istoric „Caligula” lui Albert Camus, capodoperă a teatrului francez şi european, cu premiera în 1944, la Paris. „Deseori stau să mă întreb în ce măsură acest Caligula nu este decât chintesenţa pe care Albert Camus o creionează la mijlocul anilor ’40 pentru toţi dictatorii pe care secolul al XX-lea i-a cunoscut”, a mărturisit invitatul. Evoluţia personajului camusian – „un împărat la început clement, pe alocuri fermecător, un tip inteligent, dar care, afectat de moartea surorii sale, care îi era şi amantă, Drusilla, intră într-o deviere a personalităţii şi ajunge tiranul fără simţ al măsurii, fără limită şi fără nici un fel de orizont” – este comparată de istoric cu traseul lui Nicolae Ceauşescu, edificator conturat în pelicula regizorul român Andrei Ujică, intitulată „Nicolae Ceauşescu, o autobiografie”. „De câte ori vorbesc la cursul meu despre Nicolae Ceauşescu, am în minte această poveste camusiană a unui împărat care începe benign şi sfârşeşte monstruos”, a spus Adrian Cioroianu.

De la regele Caligula atenţia s-a îndreptat automat către „Ubu rege” al lui Alfred Jarry, a cărui poveste a fost pusă în scenă şi la Craiova, în anii ’90. «Pe Ubu rege îl cuplez pe imaginea aceea terifiantă a omnipotentului preşedinte al Libiei în ultimele lui clipe, înfiorătoare. De-aici, mintea mea de istoric merge şi către asasinatul lui Cezar, şi către ultimele cuvinte ale Elenei Ceauşescu, care spunea acelor soldaţi care îi legau mâinile la spate: „Mă, sunteţi ca şi copiii mei!”», a menţionat istoricul, continuând: «Şi, ca profesor de Istorie, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc ce anume leagă între ele toate aceste momente ale istoriei, toate aceste ucideri, într-un fel simbolice, ale tatălui – fie că e vorba de Caligula, de regele Ubu, de Elena Ceauşescu sau de Gadaffi. Ce anume i-a făcut pe cei care ajung în astfel de situaţii să nu-şi da seama că povestea lor este scrisă oarecum în avans, deznodământul în astfel de situaţii vine automat când intri într-un asemenea tipar de comportament. După o meditaţie ceva mai profundă cred că oamenii politici şi-ar da seama că la capătul unei aventuri de putere, în măsura în care limitele sunt depăşite, sfârşitul foarte posibil să fie cel pe care istoria l-a mai cunoscut odată, în trecutul său».

Margaret Thatcher, modelul feminin al istoriei de a acţiona

O nouă paradoxală paralelă teatrală s-a iscat din istorisirea unui alt episod londonez, avându-l ca protagonist pe fostul ministru de Externe al României. Referirea a fost la una dintre piesele exponenţiale pentru commedia dell’arte: „Bădăranii” a lui Carlo Goldoni. Discursul despre emanciparea feminină – unul surprinzător pentru anul 1760, când se petrece acţiunea piesei – l-a dus cu gândul la un personaj pe care „aproape milimetric” nu a avut ocazia de a-l întâlni, după cum a mărturisit: «La începutul lui 2008 ajungeam la Londra într-o vizită cu premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, şi aveam ocazia să văd sediul Guvernului britanic, pe care nu îl ştiam decât din fotografii. Prim-ministrul Gordon Brown ne-a primit foarte bine. Impresionat de tot ce am văzut, i-am spus responsabilului cu protocolul din minister că aş vrea să-mi aranjeze o întâlnire cu Margaret Thatcher, pentru că aş vrea să o cunosc. Mi-a răspuns că e o problemă… ceva mai delicată. „Doamna Thatcher este atinsă de o formă de demenţă şi s-ar putea să vă întâlniţi degeaba. Eventual doar să mergeţi la un ceai, dar nu veţi putea sta de vorbă…”, mi-a explicat şeful protocolului britanic. Atunci nu era cunoscută de toată lumea starea deplorabilă în care se afla… Mă gândesc la Margaret Thatcher – care a fost, într-un guvern preponderent de bărbaţi, unul dintre cei mai tari oameni politici pe care Marea Britanie i-a avut în secolul trecut – ca la una dintre acele femei din comedia lui Goldoni care cereau în definitiv câteva semne de băgare în seamă din partea lumii masculine».

Vorbind despre „Doamna de Fier”, Adrian Cioroianu nu a omis să amintească o recentă peliculă care, pe cât de mult se bucură de succes, având mari şanse de a câştiga anul acesta un Premiu Oscar, pe atât este de controversată: „Iron Lady”, cu Meryl Streep în rolul principal. «Filmul pune accent tocmai pe maniera în care Margaret Thatcher cade în penumbra propriei sale conştiinţe, depreciindu-se, dar într-o manieră atât de veridică încât actualul prim-ministru al Marii Britanii, David Cameron, spune că e o formă lipsită de eleganţă, că ar fi fost bine ca filmul să se amâne până ce Margaret Thatcher va trece în lumea celor drepţi. Pentru că este, totuşi, o persoană în viaţă, despre a cărei decădere psihică filmul vorbeşte».

Din istoria Americii: temutul Bin Laden şi „Antigona” lui Sofocle

Conferinţa lui Adrian Cioroianu n-a ocolit nici istoria Americii, acesta afirmând că momente precum asasinatul lui J.F. Kennedy, atacul de la Pearl Harbor din decembrie 1941 ori căderea turnurilor gemene din septembrie 2001 sunt „un fel de căderi, de spargeri ale inorogului” din „Menajeria de sticlă” a lui Tennessee Williams, a piesă a cărei premieră avea loc la sfârşitul lui 1944, la Chicago.

Refuzul regelui Tebei, tiranul Creon, de a-l îngropa pe Polynices în interiorul cetăţii – despre care citim în „Antigona” lui Sofocle – l-a apropiat de maniera în care temutul Bin Laden a fost trimis pe lumea cealaltă. «Se pare că se află undeva pe un fund de mare şi evident că a fost un gest deliberat. Desigur, nu cred că preşedintele Obama s-a gândit la „Antigona”, dar m-a atras această idee a refuzului de a-i da un loc de veci cunoscut, pentru ca admiratorii lui să nu se ducă acolo şi să facă din el un martir. Şi mai e ceva legat de acest lucru: lipsa oricărei imagini a lui Bin Laden mort. De altfel, oficialii de la Casa Albă au spus foarte limpede: „Nu vrem să mai facem greşeala pe care am făcut-o cu Che Guevara. Pentru că o astfel de imagine creează un martir”. Pentru mine, ca profesor, e îmbucurător să văd că aceste lecţii ale istoriei dăinuie până în prezent», a declarat Cioroianu.

Teme „politico-teatrale” româneşti: Legea lustraţiei, manipularea, „rinocerizarea”…

Discursul incitant al istoricului Adrian Cioroianu nu a ocolit nici scena românească – teatrală şi politică, deopotrivă. Impunerea Legii lustraţiei a fost comparată, spre exemplu, cu gestul mamei tiranice din „Casa Bernardei Alba”, de Federico Garcia Lorca, după ce îşi îngroapă cel de-al doilea soţ, de a le obliga pe cele cinci tinere fiice să ţină opt ani de doliu, ceea ce însemna, în definitiv, condamnarea lor la celibat. „Deseori mă gândesc la această piesă atunci când rememorez ambiţia pe care am avut-o, la un moment dat, de a impune Legea lustraţiei în politica românească. Ce-ar fi însemnat ea? Oricum, acest demers a eşuat, cu sau fără mine… Mă întreb însă în care dintre ţările ex-socialiste unde legea s-a impus ea a avut succes. Am curajul să vă spun că o singură excepţie există: fosta RDG. În rest, toate aplicările Legii lustraţiei au fost eşecuri», a recunoscut istoricul.

Tot din teritoriul politico-istoric românesc – pe care şi-a şi încheiat conferinţa –, Adrian Cioroianu a oglindit cazul Roşia Montana în piesa lui Henrik Ibsen „Un duşman al poporului”, care avea premiera în 1883, gesturilor de manipulare ale mass-media – „care suplineşte gura târgului de altădată” – şi de amestec al acesteia în viaţa privată le-a găsit similitudini cu situaţia „Vrăjitoarelor din Salem”, scrisă de Arthur Miller la 1953, iar formei „de mutilare, de prostire, de înstăpânire şi de domnie a facilului” le-a opus luciditatea şi voinţa de a rezista care îl caracterizează pe Bérenger din „Rinocerii” lui Eugen Ionesco. „Indiferent câţi rinoceri vedem pe stradă, teatrul, poate şi istoria, ne ajută să rămânem oameni”, a conchis Adrian Cioroianu.