„Sunt un om curios – şi profesional, şi uman. Iar când eşti un om curios, chiar şi atunci când nu baţi ţi se deschide!”, susţine Marcel Iureş, oferind cel mai sincer argument pentru colaborarea începută în urmă cu doi ani cu Teatrul pentru Copii şi Tineret „Colibri” din Craiova. O experienţă care, mărturiseşte, l-a îmbogăţit. Afirmaţia mă face să mă uit şi mai atentă la actorul cu carieră la Hollywood, unde a jucat în „Misiune: Imposibilă” (1996) alături de Tom Cruise, în „Pacificatorul” (1997) împreună cu Nicole Kidman şi George Clooney, în „Războiul lui Tom Hart” (2002), avându-i ca parteneri pe Bruce Willis şi Colin Farrell, iar în teatrele din ţară a fost Caligula, Hamlet ori Richard III. Însă Marcel Iureş nu rosteşte cuvinte mari… Pentru că, deşi a ajuns departe, a păstrat mereu în suflet copilăria din satul de lângă Băileşti, cu sinceritatea şi inocenţa ei. Copilăria sărbătorilor cu miros de pâine caldă, zăpadă multă-multă şi bomboane în poleială, copilăria cu fascinaţia poveştilor de la Teatrului de Păpuşi din Craiova, unde părinţii l-au adus mereu… Despre „Furtuna” şi întâlnirea „cu o artă pe care oricum o bănuiesc filosofică, misterioasă”, despre bucuria de a fi împreună de sărbători ori aniversarea celor 20 de ani de existenţă a Teatrului ACT, Marcel Iureş povesteşte pe îndelete. Surâde, mai trage din ţigară şi, sub privirea-i caldă, albastră, simt bucuria enormă a întâlnirii cu un om special…
S-au împlinit, în noiembrie 2017, 3 ani de când Teatrul „Colibri” a anunţat oficial parteneriatul cu Teatrul ACT. V-am văzut, în acest timp, în spectacolele „Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?” de Cătălin Ştefănescu, după romanul „Moromeţii” de Marin Preda, „Absolut” după „Ivan Turbincă” de Ion Creangă şi „N-ai tu treabă!”, de Cătălin Ştefănescu, după „Dănilă Prepeleac” de Ion Creangă, toate în regia lui Alexandru Dabija, ca şi în „Furtuna” de William Shakespeare, în regia lui Cristian Pepino. Cum au fost aceşti 3 ani pentru dvs.?
A fost… hrănitor. Plăcut. Din foarte multe puncte de vedere… Eu datorez acestui loc educaţia, şcoala, ideea de prietenie, de împărtăşit cultură, o bună parte din modelele mele, din tinereţe. E un oraş cu o marcă minunată – şi teatrală, şi culturală, educaţională, a fost şi industrială… E adevărat că ea nu se simte foarte bine în zilele noastre, dar se hrăneşte dintr-o nostalgie a acelor vremuri. Vremuri care erau, să zic aşa, dominate de ideea de mers în sus, era un marş forţat către modernitate, către propăşirea asta de tip industrial. Mare lucru din visul ăsta nu mai arată ca atunci. Faptul că acest Teatru „Colibri”, care are o vârstă, s-a născut în condiţiile astea dinainte de 1989 mie mi se pare că a adăugat oraşului. E un bun câştigat. Nu putem să nu ţinem cont unii de alţii, mai ales în situaţia în care se naşte o instituţie. Care, de fapt, duce mai departe o tradiţie serioasă în materie de teatru pentru copii. Și atunci a fost o întâlnire minunată…
Ideea a venit de la doamna Adriana Teodorescu şi prima reacţie a fost: cum de nu ne-am gândit până acum la asta? Și aşa a început… Ne admirăm reciproc. Relaţia este foarte trofică. Pentru că ACT este un teatru de proiecte, el a dat piept şi cu momentele de disperare, şi cu incertitudine, a avut şi victorii greu plătite, a învăţat foarte multe… E o instituţie pe care eu o ţin deschisă în ciuda tuturor vicisitudinilor şi mediului destul de acid. Și mi s-a părut binevenit, prietenos să colaborăm, mai ales că vin în oraşul meu, între ai mei. S-a legat o prietenie cu toţi actorii, cu instituţia. Iar căldura asta dintre noi a iradiat o bună parte din publicul din Craiova – sunt oameni care cer, care vor, întreabă… Ceea ce este formidabil!
De la premiera din 25 noiembrie 2016 şi până în prezent, „Furtuna” a văzut nu numai scena craioveană, ci şi pe cea a festivalurilor din Bucureşti, Arad, Alba Iulia, Timişoara. Cum şi-a făcut loc acest spectacol în sufletul şi în repertoriul dvs.?
Sunt un om curios – şi profesional, şi uman. Iar când eşti un om curios, chiar şi atunci când nu baţi ţi se deschide! În plus, am luat în seamă lista de beneficii – că sunt de-aici, că am prieteni, că lumea mă ştie, că mi-e drag de acest oraş, de cultura lui, de marca lui, de istoria lui şi aşa mai departe.
Eram curios ce-i cu arta asta a păpuşilor, a marionetelor… N-am intrat niciodată în „camera” asta. Dar mi-a plăcut să văd. Ai mei m-au dus de pe la 4 ani jumate – 5 ani la Teatrul de Păpuşi, la fostul sediu, vizavi de Universitate. Acolo am văzut tot Creangă, am văzut „Capra cu trei iezi”, „Soacra cu trei nurori”, „Scufiţa Roşie”… câte nu am văzut! M-au dus părinţii şi pe mine, şi pe soră-mea, doar că ea era mai mititică, avea 2 ani. Era absolut fascinant ce vedeam acolo!
Și am zis: domne, dacă tot s-a deschis uşa asta, hai să intru! Și am intrat cumva sub auspiciile cele mai fericite, pentru că am fost invitat într-o poveste scrisă de Cristi Pepino după un text shakespearian şi la o întâlnire cu o artă pe care oricum o bănuiesc filosofică, misterioasă. Și atunci… a fost un cadou, pur şi simplu! Rămâne de văzut cât am învăţat… Dar pofta de a face asta, curiozitatea au rămas în picioare. Sunt convins că există teren mult şi adâncimi de explorat. De-asta şi vreau să fac un spectacol la ACT, o dramatizare după „Don Quijote”. Încercăm să stabilim perioada, deoarece Cristi Pepino este un om extrem de ocupat, dar cred că se va concretiza undeva în preajma Paştelui.
La Craiova am văzut reacţia publicului la „Furtuna”. Cum a fost primit şi receptat în ţară Marcel Iureş într-un spectacol cu păpuşi şi marionete?
Vedeţi… trebui păstrat un echilibru între nume. Toată lumea e înnebunită să vadă superstaruri, actori celebri… Nu trebuie înţeles că eu „remorchez” Teatrul „Colibri” sau teatrul mă „remorchează” pe mine. Nu e vorba despre asta, e vorba despre o colaborare din care eu am învăţat enorm şi despre faptul că foloseşte această alăturare – care e nouă, nu a mai făcut nimeni asta. Publicul a venit din curiozitate. De multe ori, lumea crede că e o coborâre de nivel să te duci la Teatrul de Păpuşi: hai, domne, e o chestie neserioasă, e pentru copilaşi! Ei, nu! E posibil să urci…
Declaraţi la Craiova, în urmă cu 3 ani, că vă „lipsea această experienţă” a teatrului de păpuşi. Acum o aveţi, aşadar vă pot întreba: Ce înseamnă, de fapt, să dai viaţă unei păpuşi? Pentru că, privit de cei care nu cunosc dedesubturile meseriei, a lucra cu păpuşile pare relativ simplu…
Încă nu am mânuit păpuşi. Probabil că următorul pas va fi să intru să mânuiesc într-un spectacol. S-ar putea chiar în cel de la ACT, am să-l rog pe Cristi Pepino să mă înveţe şi să mă lase să mă joc…
Aici încep întrebări complexe. Cine pe cine mânuieşte? Cine de cine depinde? Cine sunt eu, cel care spun un text şi pretind, mânuind păpuşa, că e al păpuşii? E o întreagă nebunie, e fascinant! Face parte din datoria fiecărui actor să descopere mai mult… Gândiţi-vă ce responsabilitate şi ce bucurie, în acelaşi timp, este să dai viaţă unei păpuşi. Care nu îţi cere nimic, decât să te împrieteneşti cu ea. Să îi dai glasul tău, sufletul tău şi mintea ta ca să existe. După care ea nu mai e… se culcă în poziţia în care o laşi tu…
Sunteţi într-un teatru de păpuşi, o lume magică pentru copii, un tărâm al inocenţei. Cât de mult s-a îndepărtat lumea în care trăim de această stare specială – inocenţa?
Inocenţa e o vorbă… O vorbă care are adâncimile ei, are întinderile ei. Nu o pricepem, trebuie să meditezi asupra ei. Trebuie să fii conştient de asta. Ca şi atenţia, trebuie să fie mare, curiozitatea de asemenea. Sunt lucruri care nu ne costă nimic… Cred că unul din pragurile inocenţei este să nu ai deloc senzaţia că te costă ce faci. Deschiderea maximă, după părerea mea, este o formă de inocenţă. Doar să pretinzi că există inocenţă fără să o practici… e o minciună! Eşti un farsor al propriei tale vieţi. Ca şi cu binele, bunătatea… Nu poţi rămâne doar la stadiul de invocare a unor lucruri preţioase, minunate. O bună parte din suspiciunile noastre – şi faţă de noi, şi faţă de ceilalţi – vine exact din lipsa asta de deschidere. Transferăm cumva din lăcătuirile astea personale către ceilalţi.
Regăsiţi, poate, în teatrul e păpuşi şi o frântură din copilărie, din viaţa copilului de la ţară, de la Băileşti?
Nu ştiu dacă reuşesc! E o performanţă ce ziceţi, să te poţi întoarce atât de departe, în viaţa ta! Ce pot să spun este că îmi confirmă existenţa copilăriei. Copilul nu piere niciodată. Doar că albeşte, îi cad dinţii, unul vede mai bine decât altul până nu mai vede niciunul…
Sărbătorile de iarnă sunt şi ele, cumva, despre copilărie şi despre magie… Cum venea iarna în copilăria dvs.? Cum era aşteptat Crăciunul?
De obicei, îl petreceam la ţară, adică la vreo 40 km de Craiova, spre Băileşti. Țin minte mirosurile – şi de pâine caldă, şi zăpada mirosea într-un fel, mâncarea. Tot, tot, tot! Basm! Tărâmul era de basm, era zăpada mare, multă. Țin minte cum mirosea răsuflarea animalelor, când le scoteau din grajd să ia aer, le mai ţesălau. Aşa am petrecut sărbătorile, până aproape de liceu. Nu erau banane, portocale…
Cea mai mare bucurie era că în dimineaţa de Crăciun – bineînţeles, credeam că există Moş Crăciun, cum cred şi acum! – ne dădeau tot felul de bunătăţi: bomboane în poleială (nu ştiu de unde făceau rost de ele la ţară, probabil veneau la Craiova şi le luau…), nuci, cozonac, mere… De Sfântul Vasile ne dădeau câte o hârtie de 3 lei sau de 5 lei, ca să ne luăm noi ce vrem. O dată am primit patine, a fost epocal! În rest, era un dar faptul că era cald, era toată lumea acolo… Brad au făcut târziu, pentru că nu era obiceiul ăsta, globurile au apărut şi mai târziu, când ne-am tras la oraş. Și apoi au început şi micile cadouri – mânuşi, bocăncei…
Cum vă regăsiţi azi în zgomotul, aglomeraţia, febra cumpărăturilor de sărbători, specifice Craiovei, Bucureştiului şi probabil că oricărei urbe, fie ea mai mare sau mai mică? Ce vă bucură în perioada aceasta?
Nu mă regăsesc. De-asta şi fug din oraş. Am şansa de a avea o mică proprietate înspre Comarnic, un fel de livadă, şi acolo când e zăpadă, e zăpadă multă, acolo poţi să auzi vaca, oaia, câinele hămăind, pisica miorlăind… De aproape 20 de ani, acolo mergem. Ce mă bucură azi e faptul că stăm împreună. Este extrem de important! Asta facem. Şi ne îmbrăţişăm dimineaţa şi seara…
Suntem la sfârşit de an… Care au fost bornele lui 2017? Şi cum se conturează 2018, cu ce aşteptări, cu ce proiecte?
A fost un an fără borne, m-am ţinut după linia din mijloc a drumului! (râde) Mi-e o lumină în faţă şi cred că o să o atingem – vorbesc de Teatrul ACT. A devenit aşa, ca respiratul, instituţia asta numită ACT. Împlinim 20 de ani de existenţă. Și cred că e important să sărbătorim în 2018. Mai sărbătorim şi 10 ani de relaţie cu o mare bancă, Raiffeisen. Un lucru iarăşi unic să fie atât de longevivă şi sănătoasă relaţia aceasta. Și, ca tot omul, am dorinţa de a rămâne sănătos şi prietenos.
Cât priveşte Craiova şi Teatrul „Colibri”, vă doriţi continuarea colaborării?
Bineînţeles! Avem deja planuri, în ciuda norilor negri! Sunt anunţate primele spectacole de la început de 2018, până prin martie ne întindem cu planul… E important să rămânem împreună. Și să dăm chiar şi puţinul care ne mai rămâne… De altfel, cred că orice artist – am mai zis-o – trebuie să plece cu buzunarele goale de pe lumea asta. Să lase tot, că nu îi foloseşte… Ce îţi trebuie dincolo?
