Cea mai de seamă înfăptuire a românilor,de-a lungul întregii lor istorii, și aici Lucian Boia are dreptate, a fost însăși crearea României. Un nume inexistent pe harta Europei, până dincolo de mijlocul secolului al XIX-lea. Dar faptul s-a întamplat. Să reamintim mereu contextul, cum o facem an de an, e o datorie morală. Fiindcă puțini erau cei ce prevesteau sfârșitul Austro-Ungariei.Ce s-ar fi întâmplat fără primul război mondial? Sau fără înfrângerea puterilor centrale ? Când toată construcția s-a prăbușit și tinuturile românești transcarpatine au înfaptuit solemn și hotărât doleanța lor statornică, de a trăi pe vecie, uniți sub aceeași stăpânire – a nației. Dorința vie,acerbă, izvorâtă în chip firesc din realități istorice, potențată cu nădejdi, adesea îndurerate ale unui neam întreg, înfaptuită desigur, prin virtutea în voința neamului nostru, încordat în acea supremă așteptare.
A fost rezultatul dorinței românilor, se înțelege și se știe, dar a fost și meritul istoriei, care a oferit un context cât se poate de favorabil realizării țelurilor naționale românești. Chiar împotriva greșelilor noastre, fiindcă în 1918, să nu uităm, s-au perindat la conducerea țării, guvernele Ioan I.C. Brătianu, Gen. Alexandru Averescu, Alexandru Marghiloman, Gen. Constantin Coandă și din nou Ion I.C. Brătianu. Deloc puține.
Odată ce pe parcursul secolului al 19-lea obiectivul cardinal a devenit treptat România Mare, cu alte cuvinte cuprinderea întregii națiuni române într-un singur stat, istoria s-a scris, sau s-a rescris, în perspectiva unitară, tocmai pentru a justifica și pregăti unirea efectivă. Cine înțelege în adâncimea ei semnificația națiunii, realizează că o înfrângere îndurată, în deplină solidaritate, este preferabilă unei victorii obținută printr-o rupere a unității spirituale.
Și nu e vorba de niciun paradox.La sfârșitul lunii februarie 1918, basarabenii propuneau deja unirea. Dacă nu s-a făcut atunci pe moment a fost pentru că însăși conjunctura politică a vechiului Regat nu era favorabilă unui asemenea act, și nu pentru că existau reticențe din partea basarabenilor. Oricum, la instalarea guvernului Marghiloman nu mai exista nicio dificultate în calea Unirii. Nu a fost atât de simplu pe cât descriu destui istorici,care au turnat interpretarea lor în tipare rigide, unice și implacabile.
Dincolo de munți, o neîncredere surdă și mocnită justificată nu întotdeauna, dar întreținută în totalitate de sechelelele cinismului imperial, față de națiunile care sălăjluiau între granițelele Ungariei, atitudinea despoticului asiatic, cum o numește istoricul Romulus Cândea, care pomenește, în scrierile sale de istorie națională și religioasă, regăsite în ediția îngijită de Mircea Tomuș ( Studii și articole),de româncele bătute pe strada cu ciomage pe spinare, de maghiarii care le strigau poftim România Mare, sau de persecuțiile la care erau supuși țăranii și preoții ortodocși de autoritățile maghiare care le cereau să nu se mai numească români,ci maghiari greco-orientali.
Să subliniem, așadar, că nici în Regat nu întâlnim o orientare unanimă odată cu declanșarea războiului. Să nu omitem apoi că dacă puțini lideri ai românilor transilvăneni în frunte cu Octavian Goga și Vasile Lucaciu au trecut în Regat, marea majoritate a intelectualilor au rămas în Austro-Ungaria și și-au declarat fidelitatea față de monarhie. Cândea menționează și neomenia unor șvabi care în timpul primului război mondial le vindeau pe bani românilor deportați printre ungurii din comitatul Sopron până și apa de băut. Dincoace de munți exista o înțelegere fragilă față de sufletul martirizant al Ardealului pentru formele sale de viață locală. Înfăptuirea idealului Unirii tuturor provinciilor românești într-o singură țară a avut ca revers (Elitele și conștiința națională – Mircea Platon ) diminuarea ponderii demografice a elementului etnic românesc în noul stat al României Mari.
România interbelică era micșorată etnic, fragmentată cultural, un mozaic de naționalități, alcătuind un stat multicultural. Comportamentul civic al românilor a fost însă cel înțelept, fiindcă națiunea română fusese creată, nu pe piloni etnici ci mai de grabă civici. În această zi de praznic a unei izbăvitoare împliniri a nației nostre, bucuria este justificată chiar dacă rămâne minată de restricțiile sanitare cunoscute.
Ne-am dorit prea mult înainte de a ne regăsi și de aceea ziua de 1 Decembrie rămăne ceasul bucuriei neîntinate. Ceasul astral al României. Urarea devenită tradiţională, “La mulţi ani, România!”, din toată inima, ne face azi pe toţi cei de simţire aleasă, solidari şi poate mai buni.
