Prima experienţă colectivă a democraţiei în spaţiul politic românesc a constituit-o alegerile parlamentare din 2-9 noiembrie 1919. În cadrul unui proiect mai amplu, conceput de prof. univ. dr. Daniel Barbu, fost preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente, continuată de Florin Mituleţu Buică, actual preşedinte AEP, vizând reconstituirea memoriei electorale a României, un grup de lucru, din specialişti ai instituţiei menţionate, a editat un prim volum monografic consacrat alegerilor parlamentare din 1919. Studiul este incitant la lectură, prin faptul că analizează modul de scrutin, mecanismele şi procedurile electorale, contextul social politic, starea de spirit a alegătorilor, acţiunile partidelor, precum şi efectele politice. Alegerile parlamentare din 1919 au fost primele din istoria României bazate pe principiul votului universal, după mai bine de cinci decenii de practică electorală cenzitară. Decretul de convocare a alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, la care erau chemaţi să participe, pentru prima dată, laolaltă, locuitorii Vechiului Regat, Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei, a fost semnat pe 2 octombrie 1919 de Regele Ferdinand, şi ele au avut statutul de alegeri fondatoare ale Statului român naţional unitar. Pregătirea alegerilor fondatoare a precedat consacrarea politico-juridică a Marii Uniri, în acord, nu doar cu logica constituţională firească, dar şi cu dinamica procesului unificării teritoriilor româneşti. Concret, în 1919, la câteva luni după modificarea Constituţiei, în sensul introducerii votului universal, a fost adoptată legea care a reglementat alegerile din Vechiul Regat şi din Basarabia, teritorii care iniţiaseră deja procedura unificării, iar 9 luni mai târziu, în august 1919 au fost promulgate legile electorale pentru Bucovina şi Transilvania, cu origini ideatice şi instituţionale diferite. A rezultat astfel un triptic electoral ale cărui părţi erau cerute prin legiferarea alegerii prin vot universal a Parlamentului naţional, şi, în acelaşi timp, separate prin prevederile specifice teritoriilor în care se aplicau. Practic cele trei legi au instituit formule electorale distincte, atât regional, cât şi tipologic, care au produs efecte pe măsură. Legislaţia era inspirată de legea belgiană din 1893. Sub aspect formal, alegerile parlamentare din 1919, pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat au avut la bază decretul nr. 3402 din 14 noiembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial nr. 191 din 16/29 noiembrie 1918, decretul 3620 din 24 august 1919 pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, din Bucovina, şi decretul 3621 din 24 august 1919 pentru desfăşurarea alegerilor din Transilvania, Banar, Crişana, Satmar şi Maramureş, publicat în Monitorul Oficial 103 din 26 august 1919. Sub auspiciile politice ale guvernului Ion. I. C. Brătianu au fost aduse amendamente ulterioare ce au vizat douăzeci la sută din articolele norme iniţiale fără schimbări structurale. Alegerile au fost organizate de guvernul de uniune naţională condus de generalul Arthur Vaitoianu, care deţinea portofoliul Internelor, direct răspunzător cu buna desfăşurare a scrutinului şi prima măsură luată a fost una de punere în concordanţă a stării de asediu –consecinţă a primului război mondial-, cu cerinţele campaniei electorale, fiind ridicată cenzura preventivă pentru presa cotidiană şi periodică, permise întrunirile publice electorale. Populaţia României Mari ajunsese la cca. 16 milioane locuitori. Listele electorale pentru alegerea Adunării Deputaţilor au cuprins 1916225 alegători cu drept de vot în Vechiul Regat şi Basarabia plus Bucovina, reprezentând 13% din populaţie. Întinderea procesului electoral pe mai multe zile -3 zile pentru Adunarea Deputaţilor şi 2 zile pentru Senat- a impus reglementări serioase pentru desfăşurarea votării. La începutul lunii octombrie 1919, guvernul Văitoianu a interzis printr-un decret „atacurile contra Coroanei, formei actuale de Guvern, contra armatei, contra puterilor aliate, precum şi incitarea la revoltă sau contra ordinii legale”. Acelaşi guvern anunţa înlocuirea cenzurii preventivie cu cenzura represivă şi modificarea unor prevederi ale legii privind regimul stării de asediu. Autorităţile au confiscat abuziv următoarele publicaţii independente sau ale opoziţiei: Opinia, Evenimentul, Epoca, Românimea, Timişana, Chemarea, Facla, Forţa, Clopotul. În realitate aceste ziare publicaseră articole critice la adresa liberalilor şi în nici un caz nu puseseră în discuţie Coroana, guvernul, armata sau vreo altă instituţie prevăzută de decret. Violenţa în alegeri era o constantă în perioada antebelică. Şi un impact major în influenţarea campaniei electorale şi implicit a votului l-a avut, în lumea rurală, Jandarmeria, care influenţa corpul electoral şi obstrtucţiona campania electorală a opoziţiei. Alegerile din 1919 s-au încheiat cu următoarele rezultate: 568 mandate de deputat şi 236 mandate de senator. Partidul Naţional a luat 169 mandate de deputat şi 76 mandate de senator, Partidul Naţional Liberal -103 mandate de deputat şi 54 mandate de senator, Partidul Ţărănesc Basarabia -72 mandate de deputat şi 35 mandate de senator, Partidul Ţărănesc – 61 mandate de deputat şi 28 mandate de senator, Partidul Naţional Democrat -27 mandate de deputat şi 9 mandate de senator ş.a.m.d.. Judeţul Dolj i-a avut ca parlamentari pe Constantin Neamţu (PNL), Gheorghe Vercescu (PNL), Ion Florescu (PNL), Mitu Stoenescu (PNL), Atanase N. Gancea (PNL), Iulian C. Vrăbiescu (PNL), Titu P. Andreescu (PNL), Nicolae P. Romanescu (PNL), N.C. Popp (PNL dizident), Alexandru Giulea (Partidul Ţărănesc) Petre Stănescu (Partidul Ţărănesc) Nicolae P. Rioşanu (Partidul Conservator), Ştefan Velovan (Partidul Ţărănesc), Elie Săndoiu (Partidul Ţărănesc), Gheorghe Marcu (Partidul Naţional Democrat), Nicolae N. Murgăşanu (Partidul Conservator). Constantin R. Geblescu (Partidul Conservator), Ilie Antonini (PNL), Mihai Policrat (PNL), Ion Ştefănescu (PNL), Spiridon Filimon (PNL), Nicolae Bârzeanu (PNL).
