O dispută confuză

0
375

Biserica noastră ortodoxă n-a fost niciodată răsfăţată, în exces, în anii din urmă deşi la un moment dat toate partidele politice, cu liderii lor mai mult sau mai puţin carismatici, lăsau să se înţeleagă că alianţa cu Biserica e şi rentabilă, încât credinţa devenise o insignă, ţara se umpluse de mistici, care până atunci se ignorau. Traumatizată de îndelungata marginalizare la care o supusese dictatura comunistă –izolaţionism liturgic- Biserica s-a simţit dintr-o dată flatată de această inflaţie „ideologică” năzuind prin ierarhii săi, nu la o chermeză triumfalistă, cât la refacerea unui pact cu laicii. Am avut cu nişte ani în urmă o polemică, destul de aprinsă, pe seama Catedralei Neamului, legată de proporţiile investiţiei considerată, nu ca o urgenţă la momentul respectiv. Dar parcă niciodată n-am avut asemenea derapaje ca acum de la o conduită decentă în raport cu ierarhii Bisericii. Dacă Biserica suntem toţi, glasurile „frondiştilor” ale unor ex-comunicaţi, detaşamentul de avangardă al neo-marxiştilor, dă de gândit prin motivaţia subterană a atentatului moral la onoarea Bisericii. Îmi dau seama că discursul de faţă nu e deloc simpatic. De unde a început totul? Patriarhul Daniel a luat atitudine faţă de şicanele făcute de autorităţi, credincioşilor ortodocşi, prin interzicerea participării –din raţiuni sanitare- a celor din ţară la pelerinajul de la Moaştele Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou. BOR e una din instituţiile cele mai respectate de către români. Predica Patriarhului i-a scos din minţi pe câţiva posedaţi: în toamna anului 1989, cu ocazia hramului Sf. Dimitrie cel Nou autorităţile comuniste au interzis pelerinajul la Sfintele Moaşte motivând că în aceeaşi zi, în clădirea de alături unde era sediul Marii Adunări Naţionale, ar fi avut loc o şedinţă importantă. Umilirea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost „răsplătită”, în sensul că peste câteva luni regimul comunist a căzut. Iar fostul sediu al Marii Adunări Naţionale a devenit Palatul Patriarhiei în 2007, chiar de Sf. Dimitrie. Patriarhul Daniel era obligat moralmente să aibă un punct de vedere: când clerul se leapădă de cultura şi religiozitatea populară, atunci credinciosul simte că biserica nu mai e e lui, că preotul ca păstor nu mai e parte a “turmei”, că preotul e un funcţionar al cărui limbaj nu-l mai poţi înţelege. Atacul la părinţii Bisericii noastre, din zona media, a fost nu indecent, cât de-a dreptul lipsit de orice justificare. Porcii cărora nu trebuie să le dai mărgăritare nu sunt întotdeauna cei “umiliţi şi obidiţi”. Ei pot fi şi mârlani cu doctorate. Biserica n-are nevoie nici de temenele omagiale, nici de linguşire, ci doar de respectul de circumstanţă, mai ales în aceste vremuri. Din păcate, România e în continuare injectată cu tranchilizante ideologice europene. Şi asta se resimte. Intelectualul ieşean de mare ţinută, prof. univ. dr. Mircea Platon, în una din cărţile sale „Ce-a mai rămas de apărat” (Ed. Eikon, 2016), spune undeva că „România are un deficit uriaş de normalitate pentru că are în premizele de la care porneşte un deficit uriaş de realitate. O falsă abordare a realităţii duce la o falsă normalitate: la figuranţi, decoruri şi vedete. Practic, România e un uriaş studio de televiziune, dedesubtul căruia se află un azil de noapte. Cei din studio se uită la cei din azilul de noapte, nu ca la oameni, ci ca la o „masă biologică”, ca la o populaţie bună de manipulat, supt şi sacrificat. Cei din azilul de noapte îi privesc pe cei din studio, nu ca pe oameni, ci ca pe nişte vedete, ca pe nişte icoane, ca pe nişte idealuri pe care le poţi atinge dacă respecţi regulile jocului. Din toată această dinamică, realitate umană, rostul şi scopul nostru în lume au dispărut sub lozincile înţelepciunii sau ale civilizaţiei politic-corecte. România e prea relaxată, prea satisfăcută de sine însăşi, prea coerentă cu propriile premize pentru a fi normală. E o Românie punctuală: fără trecut, fără viitor, şi cu un prezent al uitării de sine”. Credinţa noastră laşă prea a amărât România de astăzi. Dacă elita şi-ar înţelege locul şi rostul, fiindcă tot pretinde că îl reprezintă pe românul creştin, într-un moment în care trupul, rădăcinile ne sunt contestate în numele globalismului, discuţia de faţă nu şi-ar avea rostul. Nu trebuie nici să politizăm şi nici să stigmatizăm Biserica. Ci doar să păşim creştineşte în cetate. Dar pentru asta trebuie să înţelegem cine suntem şi unde stăm. Fiindcă Biserica înseamnă şi liberatatea transmiterii tradiţiei şi intrumentelor de înţelegere a tradiţiei (prin şcoală, viaţă culturală, politică etc. (apud Mircea Platon).