Socialiştii francezi n-au idiosincrasii facile. Duminică, 28 octombrie a.c., de la tribuna Congresului Partidului Socalist francez, care s-a ţinut la Toulouse, s-a auzit din nou formula „chers camarades” („dragi tovarăşi”), prin care s-au antamat discuţiile. Acelaşi apelativ vetust a fost folosit şi pentru a saluta sosirea premierului Jean Marc-Ayrault, care de fapt nu mai trebuia prezentat. De-a lungul anilor, formula „cher camarad” a fost mai mult sau mai puţin demonetizată în PS. Ea a fost substituită în anii 1980 cu „cher ami”, pentru o demarcare clară de tovarăşii din Partidul Comunist. Lionel Jospin n-a vrut să semene cu Georges Marchais. Militanţii socialişti ar putea considera revenirea la expresia „cher camarade” un pic populară, la limita vulgară, şi în orice caz învechită. Deşi semantic, pe lângă sensul de tovarăş mai există şi cel de coleg. Şi Pierre Mauroy şi Michel Rocard, foşti prim-secretari ai partidului, au utilizat sistematic formula „cher camarade”, mai mult în sens peiorativ, pentru a persifla discret, în anumite situaţii, pe cel căruia i se adresau. În fine şi Henri Emmanuelli va avea mari dificutăţi în menţinerea apelativului. La 4 ani de la Congresul de la Reims, formula „cher camarade” este din nou acceptată de familia socialiştilor francezi. „Camarade” este un semn că nu totul a fost pierdut, că unitatea de moment a partidului este o realitate, mai ales că este ameninţat din toate părţile. Folosirea acestui apelativ nu este un moft lexical, ci un calcul politic interesant. Fiindcă prezentarea „cartei de etică a partidului” a fost urmată de o adresare „chers camarades”, un passe-partout al militanţilor socialişti. Pentru evitarea oricărei inflamări, unii dintre delegaţi şi chiar Harlem Desir, noul prim-secretar al partidului, a utilizat toate formulele „chers camarades”, ca şi „chers amis” şi „chers delegues” spre a evita orice îngrijorare. Problema socialiştilor francezi nu ţine de o simbolistică discutabilă a formulei de adresare, cât de captarea atenţiei, că se menţin „la stânga”, au autonomie proprie, chiar dacă guvernul premierului Jean Marc Ayrault, pe care-l susţin, n-are deloc o viaţă uşoară. Astfel de piruiete lingvistice, netrecute cu vederea de corespondentul Le Monde, la Toulouse, dincolo de ceea ce urmăresc, sunt, fireşte, de acceptat într-o ţară în care comuniştii, chiar areolaţi de participarea la Rezistenţă, n-au condus niciodată şi, cu excepţia situaţiilor în care au fost cooptaţi temporar la guvernare, au gândit pentru alţii. Susţinuţi de intelectualii de pe malurile Senei, care au îmbrăţişat toate ideologiile. Ca să nu mai vorbim de cercurile elitiste, care au preferat să greşească alături de Sartre decât să aibă dreptate alături de Raymond Aron. Cum Partidul Socialist francez, unul dintre cele mai importante din cadrul PES, presimte o viitoare evoluţie favorabilă sieşi, la nivelul Europei, îşi permite fireşte şi resuscitări de licenţe lingvistice obosite. Deşi ar mai putea exista şi alte calcule, mult mai interesante.
