Au trecut, iată, aproape 24 de ani de când sloganul iliescian „Nu ne vindem Ţara!” reuşea, la o simplă strigare, să strivească, prin impact popular, orice opoziţie la un model de economie cu substrat liberal şi de extracţie occidentală. Între timp, din Ţară n-a mai rămas cine ştie ce, industria ceauşistă – forţată, supra-dimensionată ori megalomană, cum ne-am grăbit s-o etichetăm – a luat calea fierului vechi lăsând locul unor ruine scheletice evocând consecinţe al ultimului război mondial. Nu sunt un nostalgic al construcţiilor faraonice ale vechiului regim comunist, însă maniera în care guvernanţii post-decembrişti de toate culorile politice au tratat problema avuţiei naţionale, sustrasă comandamentului interesului naţional, impune încă evaluări ce n-ar trebui să evite nici zona penalului.
În fapt, poate că în toată zarva iscată şi întreţinută în jurul proiectului Roşia Montană, ca şi în cel al exploatării gazelor de şist, argumentul interesului naţional, minimalizat, îmi pare, din motive vădit ipocrite (aceeaşi teamă a unor lideri, din Piaţă şi din afara ei, de a fi percepuţi contra-curentului drept nişte desueţi anticapitalişti) rămâne cel mai fundamentabil. Şi cum modelul „noii” pieţe libere invocat zgomotos şi agresiv de ideologii unui capitalism sălbatic acţionând pe principiul unei legi malthusiene a cuprins chiar ţări şi economii occidentale până de curând performante şi luate drept modele, mă voi opri la cazul Italiei: o ţară, a treia ca mărime şi importanţă în comunitatea europeană, în care, în chiar miezul unei crize politice considerate fără precedent, a mai avut loc un eveniment strict economic ale cărui urmări sunt greu, dacă nu imposibil, de anticipat. Este vorba de vânzarea Telecom Italia, considerată una dintre cele mai dinamice şi mai performante întreprinderi ale ţării, unei firme antreprenoriale spaniole.
Întâmplarea aceasta, care s-a suprapus peste criza politică impusă de Berlusconi şi de ciracii săi, parlamentari şi, de sâmbătă, ministeriali (decizia celor cinci membri ai Executivului de a-şi da demisia din guvern şi a forţa astfel alegeri anticipate), ca şi în chiar momentul în care premierul Enrico Letta asigura, de la tribuna ONU, că ţara e stabilă politic şi economic, n-a putut avea impactul necesar. Ce-i drept, spre deosebire de noi, Telecom era deja o firmă privată, însă cu acţionari exclusiv italieni. Economişti de faimă internaţională, majoritatea neangajaţi politic, ca şi câţiva savanţi, cărturari şi artişti nu mai puţin galonaţi în circuitul recunoaşterii publice, au reacţionat, în ultimele două zile cu vehemenţă şi cu opinii care, la noi, sunt încă amendate ca fiind …criptocomuniste. Cuvintele de ordine, rezonante în media de ieri, sună astfel: „Să oprim vânzarea Italiei!” sau „Patriotismul economic este necesar spre a combate globalizarea sălbatică”. Iar în tot acest contest, se vorbeşte, nu de vreo unitate economică oarecare, nişte SMA-uri ori IAS-uri, nici măcar de uzine, tradiţionale, desigur, dar învechite şi depăşite în concurenţa liberă a pieţei. Nu, e vorba de ceea ce jurnalele italiene numesc – şi cu deplin temei – „comorile mady in Italia”. Precum la faimoasa, legendara casă de modă Bulgari. Ori, ca să mă opresc la o altă firmă la fel de legendară şi a cărui istorie o cunosc direct de la sursă, de Brioni Style, vândută, cu doar doi în urmă, unor francezi.
Aceasta din urmă, specializată în confecţii de lux – se îmbrăcau cu produsele sale prinţi arabi, lorzi englezi ori celebrităţi holywoodiene, ca Silvester Stallone, aşa cum îmi relata, cu nişte ani în urmă, însuşi fondatorul şi patronul firmei, profesorul Lucio Marcotullio.
Am fost, în două rânduri, în fabrica din orăşelul abbruzzez Penne, nu departe de Pescara, invitat şi însoţit de acest întreprinzător italian de faimă internaţională: un adevărat Mecena, în toată regiunea Abbruzzo, cheltuind sute de milioane de euro pentru cultură şi artă, pentru săpături arheologice, crearea de instituţii (inclusiv un Institut universitar de modă, chiar în micul orăşel natal). E însuşi avea o poveste de legendă: copil sărac, a ajuns, prin 1951, student în economie la Roma, ajutat de un concetăţean croitor care-şi deschisese un mic atelier chiar în inima Capitalei şi care îl găzduia. Licenţiat, i-a venit ideea de a reveni acasă să extinsă acel atelier care, în doar câţiva ani, a ajuns la cca 2500 de angajaţi. Numele lui Marcotullio e la fel de cunoscut în Italia ca al unui fotbalist ori cantautore.
Decis pentru pensie, a lăsat firma pe mâinile unui ginere şi, astfel, după scurt timp, a fost vândută unor francezi. Oricât de performantă va rămâne, sentimentul că nu mai e a locului este foarte puternic în zonă. Cât despre mecenatul cultural, el a fost abandonat imediat.
Cât despre Roşia Montană, oricâte dispute ar antrena, din toate părţile şi direcţiile, pentru mine adevărata dilemă trebuie tranşată în termeni de aut/aut: fie optăm pentru un trend cripto-imperialist, fie decidem, renunţând la alte risipe, să ne gestionăm, dacă nu singuri atunci ca stăpâni de drept, propriile resurse. Căci dacă sloganul „Nu ne vindem Ţara” a fost redus la nivelul unei glume proaste, poate patriotismul economic, cu impedanţa sa, iată, occidentală, ar mai putea avea oarecare legitimitate.
