Câţi dintre nenumăraţii admiratori – şi veritabili fani – ai marelui regizor italian Bernardo Bertolucci vor fi ştiind că tatăl său, Atilio, a fost unul dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei sale, cea post-montaliană şi post-ungarettiană? Parcimonios cu propria sa creaţie (a publicat relativ puţine volume însă toate întrunind sufragiile criticii şi ale unui larg public cititor), s-a situat departe de modele în vogă, difident faţă de ermetismul cultivat prin deceniul al patrulea chiar şi de autori pe care-i admira şi cu care a legat trainice prietenii, cultivând o poezie pe linie virgiliană, „rustică” şi „familială”, ca un Ion Pillat al nostru, dedicat, cum era, toposului câmpiei padane unde s-a retras, încă tânăr, pentru tot restul existenţei sale. Vocaţia sa de solitar voluntar nu l-a izolat însă nici de dezbaterile istoric-culturale ale Italiei postbelice şi nici de destinele, deseori dramatice, ale unora dintre confraţii în ale creaţiei. S-a numărat printre confidenţii şi apărătorii lui Pier Paolo Pasolini, spre care avea să se îndrepte, încă adolescent, chiar Bernardo, fiul său, în faza sa de ucenicie spre marea artă cinematografică ce-l va purta spre consacrarea de mai târziu.
La dispariţia sa fizică, survenită în anul ce-a inaugurat noul secol şi noul mileniu, marele poet şi prieten al său de-o viaţă, Mario Luzi îi dedica, sub semnul unei rare comuniuni, o „amintire” pe care, tălmăcind-o încă atunci, am regăsit-o printre hârtiile ele risipite şi pe care o propun acum unui interes public pe care-l bănuiesc mai viu şi mai motivat legat de faima fiului decât a părintelui. Mi s-a părut că evocării lui Luzi i s-ar asocia, cât se poate de natural, un poem ca un fel de oraţie închinată copilului Bernardo la împlinirea vârstei de cinci ani.
O amintire
Dispariţia lui Atilio abia întâmplată, pe cât de neliniştit aşteptată, a retrezit în mine o infinitate de amintiri, reminiscenţe, ecouri din vremuri mai de demult, mai puţin îndepărtate şi mai apropiate. Pe de altă parte, sensibilitatea sa unică de poet georgic şi, în acelaşi timp, idilic favorizează regretul şi îl accentuează. Oricând m-aş strădui să ordonez întoarcerile fluxurilor memoriei peste oricare altă evocare prevalează prima întâlnire în casa sa de la Parma din centrul oraşului mai înainte ca el să se fi mutat la una din proprietăţile de la ţară.
Erau ultimele zile de şedere în casa aceea de la oraş unde m-am dus să-l caut puţin după ce sosisem la Parma spre a-mi începe viaţa de profesor destinat acolo de o repartizare ministerială ca urmare a reuşitei la un concurs. Am rămas în oraşul din Câmpia Padană peste doi ani şi acolo mi-am făcut câţiva prieteni binevoitori aşa cum e în firea locului. Îi aparţinea acesteia ca un exemplar, fie şi de excepţie, şi Atilio şi am observat asta încă de la acea primă întâlnire. Atilio îşi pierduse de scurt timp un frate, de care a vorbit totdeauna puţin şi cu multă discreţie, dar cu acel prilej nu mi-a tăinuit durerea sa. Eu veneam de la Florenţa şi primele informaţii pe care Atilio le avusese despre mine erau amestecate cu cele despre o Florenţă cuprinsă şi chiar aprinsă de disputele asupra ermetismului pe cale de a se naşte. În liniştea şi pacea ambianţei cuminţi a provinciei, el se afla într-o firească opoziţie.
Cu toate acestea, disponibilitatea şi cordialitatea reciprocă au fixat încă de atunci o legătură de simpatie şi de inteligenţă între noi care apoi va dura toată viaţa. Afabilitatea, bonomia lui Bertolucci favoriza desigur acest climat, iar diferenţele de formaţie au fost pentru multă vreme înfrânte de pasiunea comună pentru căutările şi pentru ţintele poetice, oricare i-ar fi fost stilul particular şi de o exigenţă culturală atât de puternică încât îmbrăţişa totul.
L-am urmărit în evoluţia sa de poet familiar şi domestic în peisajul şi în simţămintele de artist complex care, fără a renunţa la aceste daruri ale sale de început, era atras de complexitatea timpurilor şi de dificultatea de le interpreta, aşa cum se poate constata în faza de dinaintea volumului “Călătorie de iarnă” şi, apoi, în “Camera de dormit”. Îmi era drag, iar la conversaţia noastră de-a lungul deceniilor a contribuit mult cultura sa artistică, rafinamentul de observator al operei de artă şi pasiunea şi competenţa sa pentru cinema. Discuţia dintre noi n-a fost niciodată lipsită de argumente şi a fost totdeauna întemeiată pe prietenie.
Spre a reveni la acea primă întâlnire, la acea primă amintire, îmi vine în minte un ciudat semn de generozitate în a-mi dărui o carte de Apollinaire, o carte de anecdote (care mi se pare că se intitula “Anedoctique”) în care poetul francez se exhiba într-o dezlănţuire de curiozităţi foarte piperate. M‑am întrebat deseori cum anume îi era caracterul, nelipsit de maliţiozitate, evident, dar foarte marcat de gustul preţiozităţii şi al rarităţii. Cartea aceea n-am regăsit-o niciodată, nici măcar în bibliografia lui Apollinaire, dar a rămas în memoria mea legată inevitabil de el.
Mario Luzi
18 iunie 2000
Bernardo la cinci ani
Durerea e-n ochiul tău timid
în mâna de copil ce fără graţie salută,
durerea zilelor ce vor veni
deja ţi-apasă fragila făptură.
Într-o zi de toamnă ce-şi deapănă
tăcută-n soare firele de ceaţă
jocul s-a oprit pe neaşteptate,
te-a lăsat singur acolo unde strălucitor
sfârşeşte cu-atâta frunze pe pământ
într-o noapte, da, când tuturor de-aici
un gând în mintea le-a mijit
despre anotimpul ce iute poposeşte.
Cu un semn palid şi-un chinuit
surâs ai salutat şi ai rămas
umbră în umbră o clipă, alergi acum
să te refugiezi în spaima noastră.
