Despre terorismul intelectual

1
145

Definirea terorismului intelectual am întâlnit-o la Jean Sevillia, redactorul-şef adjunct de la „Figaro Magazine”, autorul mai multor cărţi traduse şi publicate chiar la Editura „Humanitas”. Jean Sevillia vorbeşte despre „un sistem difuz, multiform, insesizabil”, o maşinărie oarbă, care nu reprezintă interese neapărat concordante şi nu trebuie căutat un complot îndărătul lor şi nici pe cineva care dirijează clandestin lucrurile. Referendumul de ieri a fost prefaţat, ca niciodată, de o acerbă confruntare a două câmpuri ostile. Într-unul dintre ele, cel al preşedintelui suspendat, Traian Băsescu, s-au aflat, ca agitatori „europeni”, nu puţini intelectuali de referinţă ai momentului. Cu toţii înflăcăraţi în demersurile lor, în frunte cu biograful îngerimii, Andrei Pleşu, stăpânit doar de certitudini, tocmai el dilematicul. Andrei Pleşu e un om citit, chiar rafinat, dar cumplit de netrăit. Asemenea struţului, preferă să descifreze realitatea ascunzându-şi capul în nisip. Asta e doar o impresie. Articolul său din „Der Spiegel” (10 iulie a.c.), în care descrie situaţia din România, este concludent din acest punct de vedere. Şi multe din afurisirile sale sunt riguros inexacte. Ca fost şef al diplomaţiei de la Bucureşti, un plus de precauţie în afirmaţiile livrate ar fi fost de dorit. Numai că Andrei Pleşu se preface atât de bine, în percepţia unor lucruri, încât şi crede în ceea ce afirmă. Cei care s-au prezentat la referendum ieri au preferat „să greşească” alături de liderii USL decât să mai aibă „dreptate” alături de Traian Băsescu. Asta a fost simbolistica votului. Cea mai importantă funcţie politică este cea de simplu cetăţean şi alesul trebuie să simtă în fiecare clipă că nu există fără voinţa celui care l-a ales. Interesant a devenit şi recentul său meci cu Petre Roman, acesta acuzându-l pe fostul său colaborator de guvern, de plagiat şi că ar fi fost turnător la Securitate, recomandându-i să-şi dea demisia din funcţia de aplaudac al lui Traian Băsescu. Invocarea mineriadei din 13-15 iunie 1990 îi dezavantajează deopotrivă, fiindcă împreună, în dialog cu Elena Ştefoi („Transformări, inerţii, dezordini – 22 de luni după 22 decembrie 1989”, Ed. „Polirom”, 2002) împărtăşiseră convingeri similare şi un recurs la memorie prea radical face rău. Cotropit de instincte de comisar politic, Andrei Pleşu ne dă, în exces, lecţii de morală şi într-un recent interviu cu CTP, în care, totuşi, nu-şi poate ascunde dezamăgirea că „scrie degeaba” şi „n-a schimbat nimic”. Şi are dreptate. Când faci portrete greţoase lui MRU şi Monicăi Macovei („Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete”, Ed. „Humanitas”, 2011), ca să ne oprim doar la aceştia, şi îi execuţi pe alţii, fără nici o reticenţă, pentru că aparţin altui câmp politic, o problemă există. Chiar de bun simţ. Recent, cineva îl compara pe Andrei Pleşu cu profesorul de filosofie Nae Ionescu (născut în 1890), intrat în mitologie la vremea sa. Deloc discutabilă comparaţia. Mai ales că şi valoarea lui Nae Ionescu ca filosof, fără operă sau fără operă semnificativă, este, în cel mai bun caz, îndoielnică. Articolele sale, risipite prin ziarul „Cuvântul”, pe care l-a condus (1926-1934), au fost adunate de Mircea Eliade în volumul „Roza vânturilor”, fără mare relief. Şi la Nae Ionescu, dar şi la Andrei Pleşu, există însă o altă similitudine: simpatia irezistibilă pentru palat. Multă vreme, îndeosebi în anii ’90, Andrei Pleşu a întreţinut un pod de simpatie tonică. A fost momentul său de vârf ca intelectual de elită. După aceea a devenit, încet, încet, un ţârcovnic ideolog al dreptei, potenţând discret terorismul intelectual, în compania altor confraţi, unii sinecurişti de-a dreptul. Dezvăluirea scriitorului Augustin Buzura despre „pişcotarii şi pretundinarii” de la ICR-ul lui Patapievici, despre “dragostea” acestora pentru cultura ţării, rămâne descumpănitoare. Oportunist şi abil, Adrei Pleşu rămâne beneficiarul nemeritat al unui exces de gratitudine. Refuzând participarea la referendum sub pretextul aiuristic că “nu văd nici un motiv să înlocuisc un berbec cu două gâşte” se pune în situaţia unui băcan care vinde brânză altuia. Gurmand cum se ştie, nu este prea clar dacă o şi vinde. Şi important nu este dacă el şi şcoala sa de gândire au dreptate, ci faptul că mimează cu convingere că au dreptate.

 

1 COMENTARIU

  1. E mult spus terorism intelectual,o concluzie buna este ca politicianul trebuie sa faca politica bunastarii individuale a cetateanului simplu . Cand este in opozitie sa gandeasca solutii pentru cand vine la putere .E de bun simt ca intreaga clasa politica sa gandeasca asa .Oltenia are sansa acum prin alesii ei sa se dezvolte ,ma refer la conducerea locala si premier oltean. De ei pana la viitoarele alegeri depinde daca procentele cresc sau scad . Punga de zahar si faina ne satura intr-o seara dar se termina repede.Cei care au plecat pe vremea lui Nastase au ajuns la concluzia ca lenea nu poate fi sponsorizata toata viata Politicianul sa nu traiasca din munca taxata si sa gandeasca la uneltele muncii omului simplu .Daca actuala clasa politica ,putere opozitie nu alege reformarea in scurt timp vor face campanie electorala in inchisori si spitale de nebuni.

Comments are closed.