Preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, nedorit în Occident, conform marilor cotidiene europene, şi-a asigurat un al treilea mandat consecutiv de cinci ani, printr-un vot popular, încât în faţa simpatizanţilor săi a afirmat, de la complexul prezidenţial din Ankara, că „victoria nu este a sa sau a simpatizanţilor săi, ci a Turciei şi a democraţiei”. „Noi nu suntem singurii învingători. Turcia este câştigătoare, democraţia este câştigătoare”. Şi a mai spus că n-a pierdut nimeni, şi, dimpotrivă, cei 85 de milioane de turci sunt câştigători. Evident că a mai făcut şi afirmaţii de circumstanţă, că „este ora pentru poporul nostru de a se uni, în vederea transpunerii viselor şi obiectivelor naţionale”. A reiterat promisiunile viitorului guvern pentru care trebuie valorificate toate energiile. N-a omis, cum n-a făcut-o nici în timpul campaniei electorale, în deplasările sale, în regiunile ţării, să ceară mobilizarea totală a statului şi instituţiilor sale în favoarea sinistraţilor în urma teribilelor cutremure „catastrofa secolului”, de la începutul lunii februarie, soldate cu 50.000 de morţi. Un mare şantier rămâne situaţia economică a ţării, surmontarea dificultăţilor legate de inflaţie şi creşterea preţurilor, care au atenuat prosperitatea populaţiei. Referiri deloc succinte la refugiaţii sirieni, pentru care a cerut construcţia de locuinţe în zonele securizate de forţele armate. Drapelul turc, cu steaua şi semiluna albe pe fond roşu, a fost arborat pe faţadele edificiilor publice alături de portretul lui Recep Tayyip Erdogan şi al lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul republicii turce. Victoria lui Recep Tayyip Erdogan era previzibilă după primul tur, deşi anterior majoritatea sondajelor îl vedeau pe Kemal Kilicdaroglu (74 ani) oferta opoziţiei unite, dar heteroclite, ca favorit. Economist placid, având profilul numeroşilor funcţionari de stânga, laic, suveranist şi naţionalist, n-a convins. Deşi a făcut toate eforturile posibile, denunţând fără mare succes afaceri de corupţie, implicând apropiaţi ai puterii, politica urbanistică clientelară ş.a.m.d., promiţând o mai mare apropiere de UE, la porţile căreia se află de mulţi ani. Acum, Turcia poate deveni mai religioasă şi mai naţionalistă ca niciodată. Un paradox: după două decenii, la putere, liderul de la Ankara a fost reconfirmat pentru un nou mandat de 5 ani, fiindcă nimic n-a contat în faţa simpatizanţilor săi: nici violenta criză economică care loveşte ţara, nici gestionarea sincopată a operaţiunilor de salvare după cutremurele de pământ din 6 februarie, sau deriva autoritară a regimului, deloc slăbit pe soclul său electoral. Rezonanţa între liderul turc şi o bună parte a populaţiei, a fost ceea ce opoziţia a subestimat. Turcii l-au preferat pe Erdogan pentru că este un garant de stabilitate politică, în greaua situaţie în care se află ţara, şi resimţitele consecinţe ale războiului din Ucraina. Susţinerea lirei turceşti se anunţă anevoioasă. Ţara consumă pe credit gaze ruseşti, indispensabile pentru industria sa. Personalitate politică proeminentă a momentului, nefrecventabilă pentru UE, în rezonabile relaţii cu Vladimir Putin, de care a şi pomenit în campania electorală, Recep Tayyip Erdogan, a cărui ţară este membru NATO, se opune –deocamdată- admiterii Suediei şi joacă tare. În plan extern, Ahmet Davudoglu, şeful diplomaţiei de la Ankara, arhitectul noii politici a ţării, care răspunde principiului „zero probleme cu vecinii” promovează o politică bazată pe persuasiune şi negociere. Nu este politician, este un universitar, fără niciun mandat electiv şi vorbeşte clar de realizările sale: 61 de acorduri cu Siria, 48 cu Irakul, ridicarea de vize pentru ţările vecine, rezoluţii la problema Libanului, 2 protocoale cu Armenia. Fără a mai vorbi de tentativele de mediere între Palestina şi Israel, Rusia şi Ucraina, lista putându-se prelungi. La 23 octombrie a.c. Turcia va sărbători 100 de ani de republică, fondată de Mustafa Kemal, dar de pe acum Recep Tayyip Erdogan, care va conduce festivităţile, este egalul acestuia, în cărţile de istorie. Refuză să aplice sancţiuni Rusiei, în profitul câştigării unei părţi din piaţa rusă, spre satisfacţia producătorilor turci. Dar dacă în politica externă ofensivă, primeşte creditul de rigoare, reuşita economică se lasă aşteptată.
