Câteva impresii fugare despre o cetate dunăreană

0
148

Severin 2Am mărturisit, în câteva rânduri tristeţea de a nu-mi cunoaşte Ţara, atât cât mi-aş fi dorit şi, desigur, cât ar merita. Rânduielile propriei existenţe îşi dispută şi îşi impun logica lor din care nu lipsesc sumedenii de capricii.

Sub semnul acestei insatisfacţii, reveneam sâmbătă seara de la Turnu-Severin, unde participasem la o manifestare cultural-artistică sub semnul „Primăverii poeţilor”. Dincolo însă de lansarea unor apariţii editoriale recente ale unor confraţi în ale scrisului şi de dezbaterile în cadrul unui simpozion având ca temă postmodernismul literar în partea sa ceva mai discutabilă, am străbătut, la ceas de zi şi de seară târzie, oraşul prin care trecusem, de fiecare dată, prin ani. mai totdeauna grăbit ori restricţionat exclusiv în cercul strâmt al unor întâmplări literare.

De la Palatul „Theodor Costescu”, restituit circuitului arhitectural şi cultural cu o grijă pe măsura trecutului său glorios, la Cetatea medievală deshumată dintr-o ruină seculară şi transformată într-un reper al cărui statut actual – şi, sper, cât mai curând – echivalând cu alte multe şi celebre vestigii din spaţiul european al anticei romanităţi imperiale, oraşul de la Dunăre mi s-a părut strivit de sindromul, în parte adevărat şi neîndoielnic, nemeritat, de topos al sărăciei.

Nimic nou, se va spune: cu puţine, rare excepţii, geografa întreagă a Ţării e presărată de asemenea exemple. O cazuistică generalizată, despre care se scrie şi se vorbeşte cel mai adesea cu un soi de „patimă” distribuită între clevetire nostalgică (sub cupola memoriei zarvei şantieriste de altădată) şi triumfalismul profeţilor voioşi ai unui capitalism ridicat la măsura unei „resurecţii… istorice”.

Nu intru în detaliile unei dispute pe cât de amorfă pe atât de pretabilă la calificări sentenţioase, în care argumentele de substanţă sunt înlocuite de etichete de-a dreptul injurioase. Eşti nostalgic, automat eşti suspectat că ai fost comunist: cum să mai pescuieşti din memorie vreun sentiment tonifiant despre fapta de cutezanţă epopeică a construirii Porţilor de Fier a cărei forfotă ctitoritoare a sucombat iremediabil, azi, sub liniştea unui oraş fără vreun reper industrial-economic demn de reţinut?Severin 1

Şi, totuşi, oraşul de la Dunăre îşi poartă, nu fără demnitate, destinul, aşa ingrat cum e, în topografia sa singulară, cu străzile drepte, distribuite unei geometrii incitante, cu orgoliul unor acte de cultură de prestigiu naţional (precum decenala manifestare nichitstănesciene „Sensul iubirii”), cu reuniuni culturale ce întreţin, într-un spirit de o acută curăţenie românească, comunicarea şi împărtăşirea cu fraţii de peste Dunăre (scriitori, intelectuali temerari apărători ai identităţii de limbă, de cuget şi de continuitate spirituală). I-am întâlnit – spre regretul meu – întâia oară pe unii dintre ei, al căror farmec românesc m-a fascinat aidoma icoanelor brâncoveneşti din marile ctitorii religioase ale Ţării.

Şi, pe în această largă şi sâcâitoare gamă de sentimente şi de trăiri, m-am întrebat, în drumul de întoarcere, ce viitor şi-ar putea rezerva oraşul dunărean care a dăruit culturii româneşti atâtea personalităţi de prestigiu naţional şi internaţional.

Răspunsul cel mai simplu mi s-a conturat de la sine: un mare proiect turistic, ridicat la nivelul unei noi şi responsabile viziuni politice şi, în egală măsură, un altul (proiect de aceeaşi impedanţă politică naţională) care să se centreze pe revigorarea agriculturii din zonă.

Resping alegaţiile celor ce atribuie românilor, mai ales celor trăitori încă pe haturile câmpurilor din Lunca Dunării, lenevia, delăsarea, hoţia, alocându-i ingratei categorii de asistaţi.

În fapt, o inepţie nedepăşită decât de cea a propagatorilor unor astfel de sentinţe, debitori ai unor forme de gândire din care gustul licenţios nu depăşeşte pragul unei gramatici aproximative.