Îi spuneam Mike. Sau mai pe româneşte şi nu fără o uşoară doză de alint… Miki.
Dorin Teodorescu, căci de el este vorba, abia împlinise 23 de ani când, în noiembrie din îndepărtatul 1968, sosea la Craiova, re-repartizat (îi fusese sustras prin nişte trucaje cabaliste repartiţia pe merit la Institutul „G. Călinescu” al Academiei Române) ca asistent la Facultatea de Filologie a abia înfiinţatei Universităţi craiovene. Cum ne cunoscusem la o chermeză literară bucureşteană cu un an înainte, am devenit imediat prieteni, el diriguitor al seminariilor de literatură ale marelui nostru profesor Alexandru Piru, eu student în al treilea an, dar amândoi deja binişoratinşi de „boala” literaturii.
Mic de stat (de unde şi bonomul apelativ pe care taman înaltul, tot la stat, Eugen Negrici i-l inventase), de un calm şi de o bonomie tipic ardeleneşti, de unde provenea, impunea respect şi stimă necondiţionate prin întinderea cunoştinţelor sale din varii domenii culturale, anticanonice ca orientare, din moment ce îi citea, cu un neobişnuit simţ disociativ, pe Camus, pe Sartre, pe Lacanşi pe Paul Ricoeur, ca să nu mai vorbesc de clasici, antici şi moderni.
Cu acces la limbile de circulaţie, la seminariişi, fireşte, cum o dovedesc cronicile sale literare găzduite în paginile revistei „Ramuri” din iniţiativa profesorului Al. Piru, era un cititor fervent şi avizat al clasicilor noştri (de la Eminescu şi Maiorescu la E. Lovinescu, Blaga, Arghezi şi Ion Barbu) ca şi al tinerilor, atunci, protagonişti ai generaţieişaizeciste (cu Nichita şi Sorescu în prim-plan). Teza sa de doctorat, obţinută în 1977, sub conducerea marelui critic şi teoretician timişorean Eugen Todoran, a apărut, un an mai târziu, cu titlul „Opera poetică a lui Ion Barbu”, o abordare hermeneutică novatoare încununată cu un premiu al Uniunii Scriitorilor.
Un accident cerebral, pe cât de neaşteptat pentru cineva dotat cu un exemplar simţ al cumpătării, i-a blocat, nemilos, la doar 36 de ani, drumul de cărturar promis unei excelenţe indubitabile. Avea să supravieţuiască, sub povara nefastei maladii şi în grija îndureratei şi sacrificialei familii, cu rare semne de atenţie din partea câtorva prieteni, până în ziua de 10 septembrie 2000 când, la vârsta de 55 de ani, îl conducem pe ultimul drum într-un cimitir arondat nemeritatului anonimat din Târgu-Jiu.
Îmi amintesc ultima noastră întâlnire, ale cărei circumstanţe mă vor urmări toată viaţa. Îl vizitasem în apartamentul său din fostul cartier „1 Mai”, panicat de posibila mea incapacitate de reacţie la condiţia sa precară, fizică şi intelectuală, cu gândul asumat de a-l determina să-şi adune studii publicate sau păstrate prin caietele sale de note şi de proiecte nefinisate într-un volum. Asta ar fi condus la primirea sa în Uniunea Scriitorilor (condiţia era, atunci ca şi acum, două cărţi de autor) şi, în consecinţă, beneficiul deplin meritat al unui supliment la modesta sa pensie de stat.
Nu m-a surprins, în ciuda insistenţelor mele, reticenţa sa în numele unei exigenţe care îi era atât de proprie. Totuşi, demersul acesta avea să se realizeze, dar abia după 1990 şi cu concursul generos al regretatului Bucur Demetrian, el însuşi poet şi critic cu indiscutabile dote, probabil unicul său discipol. Întâlnirea pe care o evocam s-a petrecut într-o dimineaţă la vechiul sediu al revistei „Ramuri”, într-o zi de mai, luna sa nativă, prin 1987. Cu mişcări marcate de tumefierile bolii, dar cu judecata minţii sănătoase atât de ştiute mie, am tăifăsuit câteva ceasuri, în redacţieşi, mai apoi, pe drumul anevoios spre locuinţa sa îndepărtată. M-a uimit tenacitatea cu care îşi disimula suferinţa: etala un optimism menit, mi s-a părut, să mă liniştească.
Îmi revine mereu în memorie figura acestui cărturar – şi al Craiovei – şi îmi e cu neputinţă să mă sustrag, prin raportare şi la el, animozităţii ce mă bântuie până la derută şi care e alimentată de tabloul dureros de jalnic al unor intelectuali de azi, îndeosebi din mediul academic, ale căror prestaţii, profesionale şi publice, sunt mai mult de regretabile.
Nu încape îndoială, suntem martorii unei alte lumi, în care mondenitatea a invadat şi teritorii cândva aerisite (cu toate păcatele ştiute ale vechiului sistem) şi a permis ca locul modelelor, adevărate şi operante în formarea tinerilor, să fie ocupate de figuri aplatizate, afişatşi asumat cameleonice, într-o aprigă goană după o vizibilitate mai degrabă nemeritată.
18 aprilie 2016
