1 Mai, ziua (ne)muncii şi a grătarului

În anul 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat 1 Mai Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestaţii muncitoreşti. Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

În România a fost sărbătorită pentru prima dată de mişcarea socialistă, în 1890. În perioada regimului comunist s-au organizat manifestaţii uriaşe pe marile bulevarde, coloanele de muncitori în ţinute festive scandând lozinci şi purtând pancarte uriaşe, cu revendicările lor de natură socială. Cam de-atunci s-a împământenit ideea de mici şi bere de 1 Mai şi asta pentru că, după ce se termina defilarea de la Piaţa Televiziunii, oamenii muncii obişnuiau să meargă la iarbă verde în Herăstrău. După 1990, importanţa propagandistică a zilei de 1 Mai a fost minimalizată, la asta contribuind şi diminuarea progresivă a proletariatului, consecinţă a privatizărilor, aşa cum au fost ele. Chiar dacă noi grupuri sociale au substituit ceea ce numeam, odinioară, „proletariat”, au apărut şi noi categorii de probleme şi interese. Şi din această perspectivă simbolistica zilei de 1 Mai, nu doar la noi, ci pretutindeni în lume, a rămas aceeaşi. Peste tot se luptă pentru revendicări sociale, într-o perioadă în care criza economică încă nu şi-a epuizat toate efectele.

Astăzi, cam atât mai reprezintă în România sărbătoarea muncii: prilej de grătare şi de deschidere a sezonului estival. S-au adăugat, după 1990, „fuga” tinerilor pe Litoral, iar după 2010… rata crescută a şomajului, care duce această sărbătoare spre desuetudine. Conform ANOFM, numărul total al şomerilor, în luna martie a.c., a fost de 539.666 de persoane. Iar Doljul este al treilea judeţ din ţară, după Vaslui şi Teleorman, cu cel mai ridicat nivel al ratei şomajului (9,55%).

ISTORIC

Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificaţiei zilei de 1 mai, de sărbătoare internaţională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100.000 de lucrători din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Data de 1 mai apare pentru prima dată în legătură cu întrunirea din 1886 a Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor, a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la şi după 1 mai 1886”, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au mărşăluit 90.000 de demonstranţi, din care aproximativ 40.000 se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35.000 de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Dar ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket din Chicago. Numărul greviştilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstraţii, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaţilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliţia a intervenit, 4 protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi.

În seara aceleaşi zile, a fost organizată o nouă demonstraţie în Piaţa Haymarket. Din mulţime, o bombă a fost aruncată spre coloana de poliţişti. Au fost răniţi 66 de poliţişti, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliţia a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, dintre care câţiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhişti, care aparţineau unei mişcări muncitoreşti promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecaţi. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franţa şi Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre aceştia au fost condamnaţi la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viaţă) şi unul la 15 ani închisoare. Şapte ani mai târziu, o nouă investigaţie i-a găsit nevinovaţi pe cei 8.

EVENIMENT ANUAL

În 1888, la întrunirea Federaţiei Americane a Muncii s-a stabilit ca 1 mai 1890 să fie data pentru susţinerea, prin manifestaţii şi greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar în anul 1889 social-democraţii afiliaţi la aşa-numita Internaţională a II-a au stabilit, la Paris, ca 1 mai să fie o zi internaţională a muncitorilor. La 1 mai 1890 au avut loc demonstraţii în SUA, în majoritatea ţărilor europene, în Chile, Peru şi Cuba. După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaţionala a II-a i-a chemat pe toţi sindicaliştii şi socialiştii să demonstreze energic, pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului şi pentru pace universală”. La scurt timp, Federaţia Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Ziua Muncii (Labor Day), anual, în prima luni din septembrie. Pe 28 iunie 1894, Congresul SUA a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare legală. Decizia a fost luată pentru a repara ofensa adusă greviştilor de la Sindicatul American al Căilor Ferate, al căror protest fusese înăbuşit. 1 Mai a devenit astăzi, în aproape toată lumea, Ziua Internaţională a Muncii. În majoritatea ţărilor vest-europene este zi liberă.

Grătarul (concept şi paradigmă)

«Într-o ţară fundamental carnivoră ca România, grătarul (barbecue-ul?) joacă nu numai un rol alimentar, ci şi un rol social excepţional (îmi dau lacrimile de emoţie de bucurie când citesc – la alţii! – asemenea fraze inteligente).

Nu iese bine soarele primăverii că românul ţuşti, la iarbă verde, să picnic-eze fericit, cu toată familia şi toată berea din frigider.

Ţigănind în jurul focului, regăsindu-şi o vână primitivă (nu prea profundă!), lăfăindu-se într-un amniotic miros de fum şi în simplitatea grosolană şi despovărătoare a mâncatului fără etichetă, mioriticul pare a-şi regăsi copilăria ori inocenţa pierdute pe lângă fleicile aruncate pe jar.

Exorcizant, enorm, festiv, exotic, grătarul se practică în curte, în fundul grădinii, în poiană, pe marginea şoselei, chiar şi în balcon.

Nu e român care, dacă îi permite cât de cât buzunarul, să nu iasă la iarbă verde, să nu evadeze deci, într-o solidaritate emoţională, chiar dacă temporară, cu izvoarele, nu prea îndepărtate, ale propriei condiţii. Sătui şi binevoitori, toleranţi, reconciliaţi în sfârşit cu natura care i-a abandonat şi pe care au distrus-o, valahul, moldoveanul şi ardeleanul fac din grătar un fetiş».

(Radu Anton Roman, „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti”, Editura „Paideia”, Bucureşti, 2001

Armindeni sau Ziua Pelinului

Ziua de 1 Mai are la români străvechi tradiţii magice, de înviorare a pământului şi de belşug. Acum se sărbătoreşte Armindenul (i se mai zice şi Armindeni, Armendina, Armindin, Arminder), închinat îndeosebi vegetaţiei şi vitelor, dar şi prosperităţii celor vrednici. Ziua se serbează şi pentru înviorarea pământului, pentru ca acesta să dea roade. În ajun, femeile nu lucrează nici în casă, nici pe câmp, ca viforul şi grindina să nu se abată asupra satului.

Armindeni i se spune şi unei crengi verzi sau unui pom curăţat de ramuri până aproape de vârf şi împodobit cu flori şi spice de grâu. Creanga este adusă din pădure cu o zi înainte, iar de 1 Mai se pune în faţa casei, unde se lasă până la seceriş. Din lemnul Armindeniului se face foc când se coace întâia pâine din făina grâului nou. În ziua de Armindeni se împodobesc cu crengi verzi stâlpii porţilor şi caselor, intrările în adăposturile vitelor şi în alte acareturi ale gospodăriei, pentru ca oamenii să fie feriţi de duhurile rele. La casele cu fete de măritat se pun puieţi de mesteacăn în faţa porţii. Dimineaţa, oamenii se spală cu rouă, ca să fie sănătoşi.

La 1 Mai este şi Ziua Pelinului. Considerat plantă magică, acesta ­este purtat la pălărie, în sân, ­este pus pe mese şi în paturi, pentru alungarea duhurilor rele. Sărbătoarea se ţine şi pentru păstrarea vinului vechi, ca ­vinul de anul trecut „să nu facă floare”. Oamenii nu muncesc de Armindeni, spunând că în această zi nici rândunelele ­nu-şi lipesc cuibul. Femeile nu frământă pâine, că altfel se mucegăieşte, şi merg la câmp şi la pădure ca să caute ierburi de leac. Se spune că, dacă plouă în Ziua Pelinului, va mai ploua încă 40 de zile.