Internetul: o nouă lume a urii şi a prostiei?

0
91

mondo-headerAşa cum aproape orice revoluţie îşi are antirevoluţia ei, la fel progresul, ori ceea ce îndeobşte desemnează acest cuvânt în multiplicitatea şi, nu o dată, ambiguitatea sa semantică, îşi subsumează şi partea sa de regres. Experienţe, nu puţine, nu lipsesc din istoria umanităţii. Ori a omului. E de ajuns să ne întoarcem la promisiunea iluminismului (şi la revoluţiile pe care le-a generat, în Anglia ori în Franţa), la marile descoperiri ştiinţifice şi tehnologice, fiecare cu antidotul său pernicios (se uită prea uşor dezolarea lui Einstein pentru – eventuale şi, până la urmă, împlinite – consecinţe ale epocalei sale teorii!), continuând cu ambiţiile iluzioniste ale industrializărilor forţate din Estul comunizat ori, azi, cu transformarea paradigmatică a asaltului cosmosului şi, concomitent, cu cea oferită, cu un neaşteptat sindrom al unei lumi cu totul noi, cea a internetului în întreaga sa gamă de uzanţe, utile, dar mai ales distractive.

Greu, aproape imposibil, de normat echilibrul între cele două dimensiuni: a facilitării cunoaşterii şi a compromiterii ei, prin prevalenţa amatorismului jubilator şi, mai mult, prin extinderea şi potenţarea spaţiului, cu tehnicile sale cu tot, ale manipulării, duse, deseori, dincolo şi împotriva bunului simţ comun.

Inutil să mai reamintesc în acest context, la un an de la plecarea sa din această lume, a avertismentului de o duritate axiomatică proferat de regretatul Umberto Eco care, într-una dintre ultimele sale intervenţii, vorbea de internet ca de un instrument al imbecililor. Cărei alegaţii i s-ar putea cu uşurinţă adăuga alte câteva metehne, între care, alături de analfabetism cultural şi de repetenţie morală, tronează, n-am nicio îndoială, ura. Nu totdeauna, dar nici prea rar, logodită cu minciuna sfruntată, când nu e vorba chiar de morbul prostiei afişate cu o nonşalanţă agresivă.

Un scriitor, californian şi cu origine turcă (detaliu biografic în sine incitant şi nelipsit de semnificaţii mai profunde), Jarett Kobek, a publicat nu demult, fireşte că în engleză şi în SUA, un roman căptuşit cu destul gust satiric, dar cu un surplus referenţial nemilos la epoca internetului în care trăim. Intitulat I Hat The Internet, asumându-şi, în numele protagonistului Mohammed Atta care îşi construieşte o autobiografie imaginară de pe poziţia unuia dintre teroriştii de la 11 septembrie, cu obsesii în ordinea curentă a lumii de azi – rasism, misoginie, Walt Disneyan. Povestea romanului e a unei femei în jurul a 45 de ani care sfârşeşte sub atacul „bombardier” al unei turme de hackeri pentru gestul de a fi publicat, prin anii 90, nişte benzi desenate. Atacul viza vina de a nu-şi fi dat seama că era urmărită în timp ce scria ceea ce gândea. Nimic scandalos pentru un public adult şi copt cultural, nu însă pentru marea masă a reţelelor de socializare extinse între timp la nivelul unei profesiuni entuziaste în inutilitatea sa, ea replicând, mai ales doamnelor, care şi-au făcut o obişnuinţă de a utiliza internetul şi care refuză să admită că s-au aliat cu răul”.

În alţi termeni, cine violează binefăcătorul cod al reţelei e supus ameninţărilor şi insultelor de orice tip, aşa cum i se întâmplă unei tinere, cu cariera şi perspectiva unei vieţi normale distruse din cauza unei fotografii cu fostul ei logodnic. Se mai aminteşte păţania unei familii ce şi-a pierdut fiica într-un accident stradal şi al cărei trup decapitat devine viral săptămâni şi luni la rând, cu glume şi insulte pe care nimeni nu le mai poate opri. Nu lipseşte nici măcar replica „woo hoo” care ar fi sinonimă cu „să trăiască” ori, încă dacă îmi e îngăduit, ca în situaţia în care ne aflăm deseori mulţi dintre noi să Like-iem (cu un verb ridiculizat în medii lingvistice occidentale) la un post. în care ni se anunţă decesul unui cunoscut ori al unei persoane dragi.

Kobek avertizează asupra lipsei de deferenţe pe care intelectualii au demonstrat-o faţă de o realitate tehnologică căreia puţini îi înţeleg laturile tehnice şi din boacăna unei „ideologii impalpabile şi semiformată de narcisism travestit ca ocupaţie autonomă”, fiindcă, în realitate, tehnologia nu e niciodată neutră politic. iar ultimele derapaje ale reţelelor au început să mineze tocmai coeficientul imens de utopie pe care îl anunţa internetul la începuturile sale.

Pierdem din vedere tot mai insistent şi, din păcate, vertiginos faptul că „zeii din Olimpul” de la Silicon Valley au contribuit la construirea unei lumi artificiale, nemiloase şi regresive, faţă de care ar fi necesar să ne revoltăm. Şi cum se poate ignora adevărul că, dincolo de orice alt avantaj, tehnologic şi larg cultural, miza cea mare – şi de obicei ocultată – rămâne cea unor câştiguri impresionante.

Din păcate, sunt, în viziunea acestui scriitor revoltat, anti-global şi reticent faţă de internet ca instrument formativ educaţional-umanist, avertismente de luat în seamă, în situaţia în care deja tinerele generaţii, în loc de a mai compune muzică, a scrie cărţi ori a cerceta natura în tainele încă ascunse ale acesteia, au generat o lume, care s-a cristalizat într-un format ce nu onorează  experienţa umană milenară şi care, mai devreme ori mai târziu, se cere recucerită.