Germania „lucrului bine făcut”: un mit în pericol?

Tragedia aviatică din Alpii francezi încheiată cu moartea a 149 de suflete nevinovate s-a transformat – pentru unii jurnalişti şi gânditori occidentali, francezi, spanioli şi italieni – într-un prilej de a pune în discuţie unul din miturile create şi alimentate, prin secole, în jurul perfecţiunii… germane. Ori, mai în spiritul limbii române, al celei nemţeşti.

Cine n-a auzit rostită, în semn de neprefăcută admiraţie, expresia „Treabă nemţească”. Şi cine nu ştie că invocarea „neamţului”, tot în limba românească, are, printr-un uz tradiţional, semnificaţia unei instanţe a perfecţiunii. Parafrazând un slogan electoral de-acum intrat într-un manual al politicii de succes şi oarecum atipice, Germania e văzută (percepută, asimilată etc. ) drept Ţara „lucrului bine făcut”. Şi, desigur, calificarea aceasta îşi are şi temeiurile şi legitimităţile sale, într-o psihologie a popoarelor ce-a ispitit de-a lungul vremii spirite încă şi mai subtile.

Cineva definea, justificativ, chiar după catastrofa aviatică a Airbusului de la Germanwings, invocând doar câteva dintre aspectele cele mai frapante ale unei mentalităţi pe care mulţi europeni, dar nu numai, de ieri şi de azi, le subsumează unui cod al perfecţiunii: nu e prevăzut ca un tren să deraieze şi, deci, niciun tren nu deraiază, nu e prevăzut că un sistem de încălzire se strică şi atunci nici un sistem de încălzire nu se strică, nu-i prevăzut că un ministru îşi poate copia teza de doctorat şi n-o va face, iar dacă o face, demisionează şi dispare în anonimat etc., etc.

Toate bune până într-un moment, precum cel cu avionul prăbuşit în Alpii francezi, dar prăbuşit din vrerea – şi neghiobia, depresia, nebunia – copilotului Andreas Lubitz, un german get-beget , când totul, mândrie şi mit al perfecţiunii, riscă să se compromită şi, deci, să se transforme în cioburi.

Că aşa este o probează chiar declaraţia purtătorului de cuvânt al companiei Lufthansa care caracteriza tragedia drept „un coşmar nici ca ipoteză măcar admis”, tocmai fiindcă „nu e în DNA-ul nostru”; al germanilor adică. Totul, aşadar, exclus: chiar şi nevoia unei… autocritici, întrucât „fiece aspect al sistemului nostru (al companiei Lufthansa, adică, n.ns.) a fost verificat”.

Fireşte, cine se grăbeşte să pună în seama Germaniei – şi germanilor – greu imaginabila crimă a unui copilot lovit, cum se pare, nu doar de o depresie fatală ci şi de o maladie – şi ea un pic nemeţească – a grandomaniei cu orice preţ, ar cădea într-o eroare impardonabilă.

„Morala”, spre care ne împinge însă tentaţia parabolei de mai sus, este însă de o simplitate exemplară: Germania nu este, întrucât nu poate fi, doar acest incident tragic, şocant şi regretat, la cel mai înalt  nivel şi la unul de masă, însă e nevoie de curajul de a recunoaşte, ea însăşi şi cetăţenii ei, că este şi asta. Fiindcă nu ajunge să-i faci pe alţii (greci, români, sârbi ori italieni) puturoşi, neserioşi, nedemni europeni, generalizându-le, la rându-ţi, întâmplări, cazuri ori chiar incidente, şi transformându-le într-un fel de „caiet de note” de corigent perpetuu ori de repetent incorigibil.